Cu câteva premii câștigate, filmul din 2008 este inspirat din realitate, chiar dacă la un moment dat “minte frumos”.

Scenariul e simplu: Denzel Washington, în rolul lui Melvin B Tolson, profesor și antrenor al echipei de debate a colegiului Wiley, se folosește de puterea cuvintelor pentru a motiva o echipă de elevi să participe la campionatele naționale de dezbateri. Fiindcă ajung să fie foarte buni, sunt acceptați să dezbată contra unei echipe de la Harvard. ( în realitate însă asta nu s-a întâmplat niciodată )

Finalul e previzibil ( face parte din categoria happy-ending ). Dar asta nu face filmul mai puțin frumos. Pe alocuri siropos, oferind informații istorice pe care unii le consideră forțate, filmul abundă în astfel de monologuri:

Vechiul concept puritan al “datoriei” era următorul: Cine nu munceşte, nu mănâncă. Asta avea sens când existau mai multe locuri de muncă decât oameni care erau dispuşi să le ocupe. Dar timpul acela a trecut. Acum sunt mulţi care vor să muncească, dar stau la coadă pentru asta gândindu-se că nu vor avea ce să mănânce. Pentru că nu au unde munci. Astăzi avem nevoie de un alt concept al “datoriei”. Dreptul unui individ de a cere de la societate la fel de mult cât îi oferă acesteia. Ne agăţăm de orice ni se pare că este o soluţie. 60 de milioane de dolari pe lună pentru ajutorul de şomaj. Îl vom plăti, dar numai dacă vom scăpa de boschetarii de pe stradă. O şeptime din populaţia S.U.A. trăieşte din ajutorul social. Sunt de acord, dar doar dacă ne scapă şi pe noi de sărăcie. O naţiune aşa disperată ca aceasta, reprezintă un pericol pentru ea însăşi. O dată, un general roman a restabilit pacea într-o provincie care se răsculase. Omorând toţi cetăţenii. Chiar şi romanii au fost şocaţi. Unul dintre ei a scris: Solitudinem faciunt, pacem appellant. Ceea ce înseamnă: Crează ruină, şi îi spun pace. Dacă ar fi să ne ne uităm la cele spuse de cei de la Paul Quinn***… şi ei ar crea ruină şi i-ar spune “pace”. I-ar lăsa pe şomeri să moară, ca economia să supravieţuiască.

Puteți urmări aici un interviu cu Oprah Winfrey (producătorul filmului) si câteva secvențe

PS: E primul film din ’79 încoace căruia i-a fost permis să filmeze în campusul universitar Harvard.

*** Paul Quinn: colegiu localizat in Dallas, Texas.