Jules et Jim (1962) este o poveste de dragoste dintre 3 oameni. Nu contează atât de mult linia narativă, ci felul în care este spusă povestea, jocul actorilor, ritmul filmului, frumuseţea limbajului. De aia este şi în alb-negru. Truffaut credea că dacă ar fi fost color, publicul nu ar fi ştiut unde să se uite şi aşa s-ar fi pierdut mesajul.

Claude Lacombe din Close Encounters of the Third Kind (1977), dă pe la mijlocul anilor ‘50 peste o carte, în timp ce căsca gura printr-un anticariat. A rămas surpsins de muzicalitatea titlului unei cărţi scrisă de Henri-Pierre Roché, anume “Jules et Jim”. El zice că a fost surprins de cele două J-uri din titlu, care în mod normal nu ar fi premise. Două personaje cu nume care încep cu aceeasi literă derutează publicul, nu mai ştii care e unu’ şi care e altu’, ceea ce mi s-a întâmplat şi mie.

Henri-Pierre Roché e Jim. Cartea este semi-autobiografică, a fost inspirată de viaţa lui. Povestea îi era cunoscută pentru că o trăise. Nu cred că poţi să înţelegi cu adevărat unele lucruri decât dacă le trăieşti. Nici Truffaut nu prea avea cum să ştie. S-a bazat pe cartea care detaliază şi pune accent pe unele scene aşa că a avut de unde să se inspire şi cum să înţeleagă.

Jules et Jim (1962) a fost al treilea film a lui François Truffaut. Asta după ce a lăsat critica de film deoparte şi după ce a început în forţă cu Les quatre cents coups (1959). E unul din întemeietorii “La Nouvelle Vague”, ceea ce înseamnă noul val francez, o revoluţie în lumea filmului. Era tânăr. Avea prospeţime, un oarecare caracter naiv în regie. Să îşi vadă actorii pe ecran era probabil cel mai important lucru pentru el. Ca regizor, el devine mai complex mai târziu.

Truffaut şi Raoul Coutard (care a lucrat cu Jean-Luc Godard la À bout de souffle (1960)) inventează cadre, tehnici şi până la urmă “La Nouvelle Vague”. Dar cel mai important factor aici este montajul, ca şi în filmul lui Godard. Oricât de fascinante sunt unele mișcări sau trucuri de cameră, montajul face o trebă extraordinară. Truffaut s-a uitat peste ani la film şi l-a catalogat ca fiind un film naiv. Dar asta este, zic eu, frumuseţea filmului. Ţin minte că Bob Dylan spunea odată ca el nu îl mai cunoaşte pe tânărul ăla care cânta folk şi că acuma e un cu totul alt om.

Povestea este excelent de bine pusă în imagini. Filmul m-a făcut să mă implic. Să mă pornesc şi să îmi creez în mintea mea imaginea unor persoane adevărate sau chiar a unor alte personaje, aşa cum mi-ar fi plăcut mie să fie. Cred că asta este dovada unui film bun. Că te ia din confortul cotidian şi te împunge, asta ca să te superi sau să simpatizezi cu personajele. O femeie precum Catherine nu ar fi tratată în realitate ca şi cum ar explora “limitele experienţei” ci ar fi considerată a fi o persoană egoistă şi fără norme morale.

Catherine este creativă şi destructivă. Sugerează o figură androginică, masculin şi feminin, de exemplu atunci când cântă “Le Tourbillon”, melodie care trebuie cântată de un bărbat. Adună însuşiri divergente care, în final, reprezintă armonia portretului său. Mai e scena în care ea se deghizează în bărbat şi aleargă pe podul acela unde este urmarită atât de Jules cât şi de Jim. Ea reprezintă viaţa, dar nu viaţă simplă ci duplicitară. Foc şi apă (poate simbolizat şi de vitriol, focul lichid, pe care îl poartă la ea).

Într-o discuţie cu Jules şi Jim spune că i-a plăcut personajul feminine, din piesa de teatru abia vizionată, pentru că la fel ca femeia aceea şi ea vroia să fie liberă. Este spontană dar sub condiţiile ei. Când Jim îi spune că o înţelege ea răspunde că nu îşi doreşte să fie înţeleasă. Pe hârtie, este o scorpie, este ireală, neplauzibilă. Jeanne Moreau îi dă viaţă. O face să existe. Dar Truffaut detesta convenţionalitatea neconvenţionalului. A detestat faptul că Catherine a devenit personajul care capta atenţia. Truffaut nu era feminist, avea imaginea lui despre femei.

Unul e pămpălău şi celălalt e nehotărât. Jim care o avea pe Gilberte, o iubea şi pe Catherine. Jules nu cunoscuse prea multe femei dar ea cunoscuse mulţi bărbaţi. Amândoi o iubesc pe Catherine. Războiul îi desparte, metaforă care îi pune pe fronturi diferite. Se merită unul pe altul, toţi trei, un veritabil triunghi conjugal. Până la sfârşit nu lasă nimic în urma lor. Roger Ebert spunea “…that is at the end of the film, which begins in lighthearted gaiety, which continues with romance and passion, and then resumes after the First World War as if the war, having broken the spirit of Europe, broke theirs, too.”

E art-house. E poetic. Povestea lasă loc de simţiri nostalgice faţă de o vreme trecută. Spre deosebire de Godard, Truffaut vrea să omagieze trecutul cinematografic francez, alde Vigo sau Renoir, dar şi să aducă o lumină nouă asupra ceea ce avea să vie.

Să fi fost filmul mai bun cu o linie narativă clasică? Nici vorbă. Filmul explorează relaţia, şi până al urmă dragostea, dintre trei tineri (tineri la început) de-a lungul a 20 de ani.

Jules et Jim (1962); Gen: Dramă | Romance; 

Durată: 106 minute; Limba: Franceză.

Regizor: François Truffaut;

Cu: Jeanne Moreau, Oskar Werner şi Henri Serre;

Producători: Marcel Berbert şi François Truffaut;

Scenariu: Henri-Pierre Roché, François Truffaut şi Jean Gruault;

Coloană sonoră: Boris Bassiak şi Georges Delerue;

Director de imagine: Raoul Coutard.;

Editor: Claudine Bouché;

O producţie Les Films du Carrosse şi distribut de Cinédis. Apare în “The Criterion Collection”.