Iubesc teatrul. Pe vremuri, ştiam tot ce joacă Teatrul Naţional din Craiova. Unele piese le învăţasem lejer pe dinafară. Eram dezamagită sau încântată de orice nouă intonaţie, orice mişcare altfel, fiindcă le ştiam pe toate. Acum, într-un oraş mai mare şi cu o ofertă mult mai generoasă, mă duc mai rar la teatru. Deşi mi-e dor de el şi sufăr. Nu cred că lipsa de timp este motivul, cred că mai degrabă faptul că îmbătrânesc urât şi prematur.

Totuşi, sunt încântată că nu am ratat “Inimă de câine” la Naţionalul bucureştean cu Victor Rebengiuc şi Marius Manole în rolurile principale. Rebengiuc este unul dintre acei actori despre care nu aş şti ce să vă spun. În copilărie, aveam impresia că este un fel de zeu, că nu calcă cu adevărat pe scândurile scenei în acele sărmane înregistrări în care îl vedeam. Mai târziu, l-am simţit om, dar nu m-am gândit că l-aş putea vedea de aproape, fiindcă a rămas pentru mine eroul legendar al minunilor din copilăria mea. În rolul Profesorului Preobrajenski (adică Schimbătorul la Faţă) l-am văzut nu numai de aproape, dar în plină exercitare a calităţilor sale de zeu. Rolul nu este neapărat foarte ofertant, cu toate că are cel puţin două momente de mare forţă. Unul este momentul dezamăgirii, acea celebră zisă: “are inimă de om – cea mai haină dintre cele care au existat vreodată”. Replica este de o simplitate ameţitoare şi simţi din actorul Rebengiuc dezamăgirea cruntă cum te săgetează în piept, cu aroma ei prăfoasă şi acrişoară. Al doilea este momentul schimbării la faţă, când emeritul şi celebrul profesor, atât de demn şi orgolios, se închină în faţa analfabeţilor capi ai lumii noi sovietice.

Memorabilă pentru mine este şi discuţia dintre Preobrajenski şi colaboratorul său Bormenthal purtată în cursul unei cine banale. Rămâne o analiză amară şi totuşi plină de umor a schimbării prin care trece Rusia, a prăbuşirii unor valori încercate şi confirmate de secole pentru a face loc urii, minciunii şi delaţiunii.

Să vorbesc despre rolul pe care îl face Marius Manole mi se pare de pe acum imposibil. Fără îndoială, el este un mare actor şi cred că toată lumea, chiar şi el însuşi, crede asta. Cât a studiat Manole un câine adevărat, vagabond, speriat şi flămând până l-a descoperit pe Şarik, mi-e greu a vă spune. Ştiu doar că este inuman de credibil, că te simţi practic în faţa unui actor-maşină, care se leapădă de sine ca de o haină şi intră în pielea personajului său. Cred că este istovitor, am văzut asta în ochii omului Marius Manole, în obrajii săi supţi, în trăsăturile lui transfigurate. Omul Marius Manole este devorat de actorul cu acelaşi nume, arde la flacără albă pentru opera sa. Iar mie nu-mi rămâne decât să o simt sfâşietor de tare şi să mă înclin.

Povestea piesei? Ehei, povestea e tare frumoasă. Au ruşii şi ucrainienii ăştia, în film, în muzică, în poezie şi teatru, în viaţa lor de zi cu zi, un umor tandru şi trist, o blândeţe năucitoare, o tandreţe caldă cu care înţeleg omul şi faptele sale. Bulgakov nu se dezice, este ucrainian până în măduva oaselor, un ucrainian tragic şi sublim totodată, capabil să înlăcrimeze până şi un câine, darămite un om.

Profesorul Preobrajenski, erudit celebru care se ocupă cu întinerirea şi studiul nemuririi, transformă un biet câine în om, folosind cadavrul unui infractor şi hipofiza şi testiculele unui câine. Dar, în loc să moştenească sufletul animalului, noua creaţie păstrează inima scârbavnică de om şi îşi obligă creatorul să-şi distrugă opera spre a se salva şi a salva o urmă de umanitate într-o lume din ce în ce mai dezumanizată.

Vă invit din toată inima la Teatrul Naţional. Nu o să plecaţi de-acolo alţi oameni, ci tot aceiaşi, dar mai bogaţi şi un pic mai frumoşi. Dacă vreţi să mă credeţi, aproape simţeam că luminez în autobuzul care m-a dus acasă după piesă, atât de plină de bucurie mi-era mintea.