­­“We were somewhere around Barstow, on the edge of the desert, when the drugs began to take hold.” Aşa încep şi filmul şi cartea. În 1971 Hunter S. Thompson, jurnalistul gonzo, scrie “Fear And Loathing in Las Vegas: A Savage Journey To The Heart Of The American Dream”, o carte despre călătoria şi peripeţiile lui şi a avocatului său, Oscar Zeta Acosta, în Las Vegas. O creaţie literară impresionant de bogată lingvistic, pe care mulţi au considerat-o imposibil de ecranizat. După multe mâini prin care a trecut, proiectul a ajuns într-un final la Terry Gilliam, care în 10 zile a scris propria variantă a scenariului.

Povestea este oarecum simplă, Raoul Duke (Johnny Depp) şi Dr. Gonzo (Benicio Del Toro) se duc în Las Vegas să scrie un reportaj despre o cursă de motociclete. Vor să părăsească Sin City dar se întorc pentru un alt reportaj despre o conferinţă antidrog. Partea complicată stă în detalii, pentru că filmul acesta e un morman imens de detalii. Firul narativ îşi pierde rostul şi importanţa. La un moment dat zici că nu mai are sens, că e o serie de întâmplări, de gaguri, legate de o singură temă, drogurile. Refuz sâ cred că filmul acesta poate fi privit atât de simplist.

“You don’t know, man! You’ve never been!” spunea Jeremy Clarkson după o aventură pe motocicletă în Vietnam. Nu am fost acolo în anii ‘60 şi ‘70, nici la Woodstock n-am fost şi nici nu am protestat împotriva războiului din Vietnam. Fear and Loathing în Las Vegas (1998) nu e numai pentru cei care au fost acolo, cum nici Apocalypse Now (1979) nu este exclusiv pentru veterani.

Fear and Loathing este un film cu aceeaşi deviză ca a jurnalismului gonzo, care vrea să explice într-o manieră subiectivă ce se întampla atunci. Vrea să vorbească despre o perioadă în care drogurile deveniseră o problemă şi nu mai erau doar eliberatoare de spirit, o perioadă în care toată America era în haos şi generaţia ce venea din urmă era derutată. În film aceasta perioadă este reprezentată de tânărul autostopist speriat, Tobey Maguire, despre care Duke spune “He said he understood, but I could see in his eyes that he didn’t.” Visul american murise. Un simbol prezent peste tot în film este steagul american, el este arborat peste tot, folosit ca pelerină, cârpă sau material în care Duke îmbibă eter.

Toată lumea se ascunde de bruta realitate, America se ascunde în Las Vegas. Asta este imaginea pe care Hunter S. Thompson vrea să o dea despre ceea ce era şi despre ce va urma. “This is the American Dream în action.“ Johnny Depp spunea că în film nu este vorba despre “recreere” pentru că drumul lor nu este axat pe recreere, ci pe nevoie. Acea nevoie de a intra în gura monstrului de unde cu un limbaj metaforic părtinitor, Thompson  reproduce o realitate a peisajul american. Fear and Loathing discută despre extrem de multe aspecte ale începutului anilor ’70, de la idealism şi conformitate la natura umană, dar mai ales despre pierderea inocenţei poporului american.

“We had two bags of grass, seventy-five pellets of mescaline, five sheets of high-powered blotter acid, a saltshaker half-full of cocaine, and a whole galaxy of multi-colored uppers, downers, screamers, laughers… Also, a quart of tequila, a quart of rum, a case of beer, a pint of raw ether, and two dozen amyls. Not that we needed all that for the trip, but once you get locked into a serious drug collection, the tendency is to push it as far as you can.” S-a spus că filmul încurajează consumul de droguri, atitudine pe care o consider absurdă. Reacţiile la droguri, pe cât de umoristice (Depp umblă, fără să-şi dea seama, cu urme de cocaină la nas jumătate de film), devin pe atât de înfricoşătoare atunci când lucrurile iau o întorsătură neaşteptată. Spre final, totul devine un coşmar, cel mai bine ilustrat de masa pe care cei doi o iau şi felul înfricoşător în care reacţionează Gonzo faţă de chelneriţă.

Johhny Depp petrece patru luni în subsolul casei lui Hunter S. Thompson, se tunde şi chiar îi împrumută hainele pentru rol. Benicio del Toro îl cercetează în amănunt pe Oscar Zeta Acosta (care în 1974 s-a pierdut prin Mexic de nu a mai auzit nimeni de el) în timp ce se îndoapă cu gogoşi timp de 9 săptămâni. Aşa s-au pregătit cei doi actori principali pentru rolurile lor, Raoul Duke, respectiv Dr. Gonzo. Thompson însuşi laudă reprezentaţia lui Depp, spunând că dacă ar vedea pe altcineva comportându-se aşa l-ar lovi cu un scaun.

Apariţiile lui Gary Busey, Christina Ricci sau Cameron Diaz completează imaginea luxoasă a Las Vegasului. Pe lângă asta, rolurile primite de fiecare reprezintă o antiteză asupra lumii din casinourile de legendă cu palmieri de plastic dar şi cu cele două personaje principale. Un exemplu este Lucy (Christina Ricci), o minoră credincioasă, obsedată de Barbra Streisand şi racolată de Gonzo într-un avion. După ce Duke îi prezintă doctorului ideea de a o transforma într-o prostituată, renunţă şi o abandonează într-un taxi. Numele Lucy este o trimitere la Beatles şi melodia lor cu Lucy şi diamantele ei.

Camera este în continuă mişcare. S-au folosit combinaţii de culori şi lumini, diferite profunzimi de câmp şi multe alte procedee cinematografice pentru a exprima cât mai bine efectele fiecărui drog în parte. Cel ce s-a ocupat de cinematografie, Nicola Pecorini, împreună cu Gilliam, au facut o listă în care aveau fiecare detaliu de lumină şi cameră pentru fiecare drog în parte.

Jefferson Airplane, Buffalo Springfield, Perry Como sau Bob Dylan sunt voci ce se aud în momente excelent alese. Păcat că Rolling Stones au cerut 300.000 de dolari pentru drepturile la Sympathy For The Devil, în carte melodia are un rol foarte important. Un detaliu ce mi-a plăcut a fost Debbie Reynolds cântând Sgt. Pepper’s Lonely Hearts Club Band.

Îmi place teribil de mult când un film îţi oferă, la fiecare vizionare, ceva nou. E o abundenţă de detalii, de exemplu apariţia lui Hunter S. Thompson la spectacolul Jefferson Airplane când Duke spune “There I was . . . mother of God, there I am!” Filmele care au secţia de trivia stufoasă îmi plac şi mai mult. Cum e că Benicio Del Toro s-a îngrăşat 18 Kg expres pentru rol sau că Johnny Depp a fost tuns chiar de către Thompson. Pe lângă asta îmi plac mesajele ascunse pentru care trebuie sa fii foarte atent, cum e aici un înger cu o sabie în flăcări apărut când cei doi ies din Beverly Heights Hotel sau un smiley din sânge pe cearşaful unui accidentat pe o stradă din L.A.

Filmul a ajuns să fie nominalizat la Palme d’Or, numai că în acelaşi an au mai fost propuse “La vita è bella (1997)” lui Benigni, “Idioterne (1998)” lui Lars von Trier şi, câştigătorul premiului, “Mia aioniotita kai mia mera (1998) (Eternity and a Day)” al lui Theo Angelopoulos.

La box office a fost un eşec. După un buget, extrem de mic pentru 1998, de 18.5 milioane de dolari, filmul a câştigat din bilete puţin sub 10.7 milioane. Asta s-a datorat atât campaniei slabe de publicitate cât şi lansării în acelaşi weekend cu Godzilla (1998). Între timp a devenit un “cult film” datorită lansării pe DVD, cel mai notabil fiind cel din Criterion Collection.

La fel ca şi recenzia aceasta, Fear and Loathing în Las Vegas (1998) este o metaforă în fluxul conștiinței plină de detalii. Poate e mai mult o călătorie foarte ciudată cu nişte personaje dubioase. E un film pentru oameni mari şi nu este unul pe gustul tuturor. Dar pentru cei care îl pot digera este un spectacol extraordinar.

Fear and Loathing in Las Vegas (1998);  Gen: Aventură | Dramă; Durată: 118 minute.

Regizor: Terry Gilliam;

Cu: Johnny Depp şi Benicio del Toro;

Producători: Patrick Cassavetti, Laila Nabulsi şi Stephen Nemeth;

Scenariu: Terry Gilliam, Tony Grisoni, Alex Cox şi Tod Davies;

Muzică: Ray Cooper;

Cinematografie: Nicola Pecorini;

Editare: Lesley Walker;

Studiourile: Rhino Films, Shark Productions şi Fear and Loathing LLC;

Distribuit de: Universal Studios.