Vreau să încep prin a spune că sunt o mare amatoare de operă, fără a fi o pricepută în domeniu. Aşa că aceasta este părerea unui consumator avid, dar ne cunoscător.

Îmi place Opera Naţională din Bucureşti. Îmi place sala ei mare şi elegantă, acustica foarte bună, scaunele comode, plasatoarele amabile în veşnicele lor rochii roşii, lungi şi grele. Îmi place loja ei oficială în care ia adesea loc Marea Doamnă Mariana Nicolesco pentru a urmări cu atenţie reprezentaţia şi a aplauda cu generozitate la sfârşit. Îmi place publicul ei cald şi entuziast, chiar dacă complet lipsit de discernământ în ceea ce priveşte valoarea (au aplaudat în egală măsură,  Evgheni Oneghin care a fost minunat din toate punctele de vedere – muzică, scenografie, voci, joc teatral, dar şi Macbeth care a fost absolut dezamagitoare din toate punctele de vedere enumerate mai sus). Îmi plac soliştii ei umani şi în veşnică legătură cu sala, chiar dacă mai ratează câte o notă, îmi place orchestra caldă şi completă, cu mici adaosuri glumeţe). Nu-mi plac reprezentaţiile care debutează cu discursul directorului, Cătălin Ionescu Arbore, fiindcă omul vorbeşte mult şi prost (cel puţin până a fost fluierat şi apoi huiduit de-a dreptul într-o seară). Nu-mi place tendinţa lor de a face scenografii moderne, futuriste, minimaliste (vezi Macbeth sau Cosi fan tutte). Nu mi-a plăcut modul în care au masacrat Flautul Fermecat (scenografie minimalistă, joc de scenă absent, incapacitatea soliştilor de a duce partitura, completa necunoaştere a libretului, cântat în germană, motiv pentru care s-a apelat la … citirea textului în cursul reprezentaţiei).

În schimb Cenuşăreasa (La Cenerentola) mi-a plăcut în mod deosebit. Muzica scrisă de Gioacchino Rossini pe un libret de Jacopo Ferretti este de o frumuseţe rară, veselă şi dulce, încântând deopotrivă urechea şi sufletul. Eu îl consider pe Rossini un mare compozitor, unul dintre aceia care a scris pentru frumuseţea muzicii, pentru bucuria spectatorului şi ascultătorului. Libretul este unul glumeţ şi a fost pus extrem de bine în valoare de regie. Costumele mi s-au părut inspirate (mai puţin rochia de gală a Cenuşăresei), mai ales cel al lui Don Magnifico – conte de Montefiascone (simpatic nume). Micile artificii (anagramele cu Te iubim, Rossini, exerciţiile Pilates ale Clorindei) au făcut deliciul sălii.

Noi am văzut opera în a doua distribuţie, dar observaţia mea personală este că întotdeauna a doua distribuţie este mai bună la Opera din Bucureşti. Am revăzut-o pe Maria Jinga, o mezzosoprana cu o voce frumoasă, caldă, puternică, rotundă, cu o prezenţă scenică foarte plăcută şi un mare talent actoricesc, în special de comedie. Am văzut-o de mai multe ori, în diferite roluri şi nu m-a dezamăgit niciodată, aşa că pentru mine, prezenţa ei în distribuţie este o garanţie a unei interpretări reuşite.

Fără doar şi poate marele succes al serii a fost tenorul Bogdan Mihai, tânăr artist pe care eu nu-l mai văzusem până în acea seară. Vocea lui enormă, de o tulburătoare frumuseţe, aproape perfectă a cucerit sala în câteva minute. Este, după părerea mea, cel mai bun tenor al momentului la Opera din Bucureşti şi are un potenţial imens. Nu numai că are o tehnică foarte bună (deşi nu desăvârşită), dar are o voce foarte plăcută, el cântă în orice clipă, nu sacrifică niciodată muzica pe altarul virtuozităţii. Vocea sa place, atinge, impresionează. Vă recomand cu putere să nu pierdeţi şansa de a-l asculta, fiindcă ar fi păcat.

Pe adunate, seara la operă a fost o mare reuşită, am plecat fericiţi, cu ochii sclipind şi cu pieptul plin de muzică şi extaz.