Am ajuns în Şcheii Braşovului într-o dimineaţă rece şi liniştită de decembrie. Am urcat de la Gară cu autobuzul 51 (Gară – Pe Tocile) recomandat de tânărul de la centrul de informare turistică din spatele gării din  Braşov. Pe siteul RAT Braşov acest mijloc de transport este menţionat ca microbuz, dar pot să vă spun că era un autobuz în toată legea, precum cele care circulă în Bucureşti, de exemplu.

Eram în culmea fericirii când am pătruns pe vechea poartă a Bisericii Sfântul Nicolae Vechi. Plecasem, împreună cu soţul meu, într-o mult aşteptată excursie-aventură care ne purtase în ziua anterioară prin Câmpina şi ne adusese seara târziu în Braşov. După o noapte de somn bun în căldura unei pensiuni curate şi intime (pensiunea Leo), un mic dejun sănătos şi copios, pornisem pe străzile înzăpezite şi încărcate de istorie. Suntem nişte vizitatori flămânzi de muzee, încercăm să nu ratăm nici unul în plimbările noastre (îmi amintesc că am vizitat o dată Muzeul oraşului Edirne, în care toate exponatele aveau explicaţii doar în limba turcă şi în care cred că nu călcase niciodată picior de turist străin).

Dar să mă întorc la Braşov. Deşi frumoasă, biserica nu m-a impresionat decât poate prin dimensiuni şi diversitate. Sunt mai multe capele şi nave de biserică, construite în diferite momente, de arhitecţi cu maniere diferite, ceea ce o face un amestec eclectic şi totuşi sobru de vârste şi idei.

Muzeul era închis, dar am fost îndrumaţi către clădirea învecinată unde am găsit-o pe muzeografă. A fost foarte amabilă, iar în momentul în care a văzut că suntem cât de cât pricepuţi şi înţelegem valoarea reală a exponatelor, a început să ne explice detalii suplimentare, interesante şi pe care nu le poţi găsi în altă parte. Am aflat astfel că muzeul deţine încă un număr impresionant de documente vechi, încă necunoscute şi neexplorate. Nu mă pricep deloc la documente vechi şi totuşi am simţit o clipă că mi-aş dori să pot să particip la descifrarea şi catalogarea lor.

Clădirea muzeului este clădirea originală a şcolii, construită se pare înainte de 1495, refăcută şi modificată în jurul anului 1760. Este o casă frumoasă, încărcată de istorie. Include mai multe încăperi: sala de clasă “Anton Pann”, sala “Diaconul Coresi”, sala “Cartea, factor de unitate naţională”, sala ” Cartea şi Cărturarii braşoveni”, “Sala cu vatră”. În sala de clasă, băncile sunt încă originale, sunt cele în care învăţăceii studiau în vremurile vechi 3 luni să devină notari, 6 luni să devină medici şi 9 luni să devină preoţi. În sala “Diaconul Coresi”, încă se găseşte tiparniţa veche, de sub care au văzut lumina primele cărţi româneşti. Doamna muzeograf ne-a făcut o scurtă demonstraţie a metodei de tipărire, muncă lungă şi dificilă care ocupa luni la rând pentru o singură carte. Am înţeles atunci cât de mult preţuiau cartea şi învăţătura aceşti înaintaşi luminaţi ai noştri, cărora aş vrea să ma simt, macar uneori demn urmaş.

Vă recomand tuturor cu căldură acest muzeu pentru a vă umple sufletele de respect pentru carte şi al ei făuritor.