Aşa cum vă anunţasem, am intrat cu emoţie şi nerăbdare în frumoasa clădire a Ateneului Român pentru a-l asculta pe Sam Haywood cântând Chopin. De fapt nu numai Chopin, ci şi alte două fragmente foarte frumoase, alese de solist din scrierile lui Alkan şi Field. Trebuie să vă spun că am aflat ceva nou despre Haywood şi anume ca are un gust muzical desăvârşit, alegându-şi cu măiestrie bucăţile pe care le interpretează. După părerea mea şi nu numai, am fost încântaţi cu o muzică delicată şi sensibilă, într-un concert rotund şi complet ca un măr mare şi frumos, cules din pomul de sub fereastra bunicilor.
Am stat în avanscenă, pentru prima dată în viaţa mea şi am putut urmări cu atenţie mişcările lui Sam Haywood, interpretarea personală, grimasele lui faciale şi, mult mai important pentru mine, mişcarea mâinilor sale. Este ceva fascinant în mâinile unui pianist bun, o trăire copleşitoare, o încordare creatoare irepetabilă. Cred că aş fi putut să-i urmăresc mâinile ore întregi fără să mă plictisesc. Dar n-am făcut-o. Fiindcă muzica blândă care umplea aerul Ateneului mi-a impus de mai multe ori să închid ochii, să anulez imaginea pentru a mă putea lăsa purtată de note, de emoţia lor.
Sam Haywood este mult mai bun ascultat în sală decât oricare dintre înregistrările sale. Reuşeşte să transmită mai multe senzaţii decât suportă orice metodă de reproducere a sunetului şi imaginii inventată de către om, practic electrizează sala, o atrage inexorabil şi o ţine prizonieră în lumea muzicii sale până la sfârşit.
De altfel, greu le-a fost spectatorilor să se rupă de atmosfera creată de Haywood. Au aplaudat minute în şir, cerând un bis şi altul şi altul, deşi se vedea că solistul era din ce în ce mai obosit. Fiindcă un pianist bun dă tot ce are şi îşi încheie seara la fel de extenuat ca un maratonist.
Citeşte mai mult »