A iesit un film cu patru minute peste doua ore care nu incearca sa fie dens, ci doar sa starneasca emotie la ambele capete, purtand spectatorii de la momente de zambet tamp la usoare trepidatii de barbie, si care ilustreaza frumos o poveste idealista.

Scarlett Johansson joaca rolul administratorului gradinii zoologice pe care Damon si cei doi copii ai sai o cumpara pentru a schimba peisajul deprimant lasat de orasul unde orice loc le amintea de trecut, in timp ce Thomas Haden Church face un rol carismatic jucandu-l pe fratele lui Benjamin, un contabil depravat si putin resemnat. Pe departe cel mai indragit personaj (daca nu luam in calcul animalele) este cel al micutei Rosie Mee (Maggie Elizabeth Jones). Ea are doar 7 ani si se descurca de minune in papucii fiicei plina de intrebari traznite. Povestea se desfasoara de-a lungul a aproape 6 luni, perioada de timp in care familia Mee, impreuna cu personalul redus al unei gradini zoologice lasate in paragina, incearca sa puna pe picioare un parc plin cu animale. 

O comedie/drama de vazut pentru intreaga familie, deoarece oricine poate trage foloase, atat cat vine vorba despre educarea de sine, viata de cuplu, relatiile interumane sau familie. 

În sfârşit, lucrurile se leagă şi pot să îmi aduc aminte de jocul foarte bun al lui Clooney din The Thin Red Line (1998), Ocean’s Eleven (2001), Up in the Air (2009), Fantastic Mr. Fox (2009) şi, mai nou, din The Descendants (2011). Dar nu ştiu dacă sunt încă în stare să încerc Solaris (2002), ştiind ce minune cinematografică a fost Solyaris (1972).

Filmul începe pe melodia “We’ll Meet Again”, ceea ce ne spune că avem în faţă oameni care pleacă la razboi şi că speram că se vor întoarce întregi. Dar, ca după orice război, la final personajele sunt marcate de atrocităţile la care au luat parte. E un truc foarte reuşit, după părerea mea, şi nu e singurul. E un contre-jour ca în Patton (1970) (truc de imagine pe care l-a mai folosit şi în Leatherheads (2008)), cu drapeul în fundal. Mai sunt o conversaţie într-o maşină pe care noi nu o vedem dar pe care ne-o imaginăm (şi asta e destul), un focus dintr-un plan îndepărtat până într-un plan apropiat, prin niste geamuri, care ne arată 3 planuri diferite ale acţiunii şi “I like Mike”, o lozincă similară cu cea folosită pentru Dwight Eisenhower, “I like Ike”. Toate astea dau un miros de prospeţime filmului, dând un fel de personalitate, deosebindu-l de toate celelalte filme, stoc, americane.

Dar Clooney nu este doar un regizor inspirat, mai are şi bani şi influenţă. Datorită lui (cred eu) îi putem vedea pe Charlie Rose sau pe Chris Matthews. Calculatoarele au Windows pe ele şi posterul, foarte simbolic, e cu o revistă Time (Foreign Policy pentru România). Clooney mai spune într-un interviu că toţi actorii au fost prima alegere, adică nu au rugat pe alţi 7 înainte, ăia să fi refuzat şi să fi ajuns la concluzia “Bine, ne mulţumim şi cu Philip Seymour Hoffman”.

Ca să nu termin recenzia fără să spun despre ce anume e filmul; Este vorba despre un guvernator democrat (Clooney) care candidează la alegerile prezidenţiale din America. Philip Seymour Hoffman şi Ryan Gosling îl ajută să câştige şi Paul Giamatti vine şi bagă râcă intre ei, ca el este din tabăra adversă. Marisa Tomei este o ziaristă şi Evan Rachel Wood face probleme. Chiar dacă are un fundal politic, filmul încearcă să nu fie partizan.

Din câte am observat eu, Clooney are o apetenţă pentru personaje pozitive puternice, puse în situaţii dificile de către alte personaje puternice, dar negative. Aici îl avem pe guvernatorul Mike Morris (Clooney) dar şi pe caii de cursă lungă Paul Zara (Philip Seymour Hoffman) şi Tom Duffy (Paul Giamatti) şi în tabăra cealaltă pe Stephen Meyers (Ryan Gosling). Este redundant să spun că toţi joacă impecabil.

Este un film zdravăn, cu o poveste bună, dialog foarte inspirat şi cu joc actoricesc de primă mână. Un thriller politic regizat de George Clooney.

The Ides of March / Ziua Trădătorilor (2011); 

Gen: Dramă ;  Durată: 101 minute;  Limba: Engleză;

Regie: George Clooney;

Cu: Ryan Gosling, George Clooney, Philip Seymour Hoffman, Paul Giamatti, Marisa Tomei, Jeffrey Wright şi Evan Rachel Wood;

Producători: George Clooney, Grant Heslov, Brian Oliver şi Leonardo DiCaprio;

Scenariu: George Clooney, Grant Heslov şi Beau Willimon bazat pe piesa “Farragut North” de Beau Willimon;

Coloană sonoră: Alexandre Desplat;

Director imagine: Phedon Papamichael;

Montaj: Stephen Mirrione;

O producţie Smokehouse Pictures şi Appian Way Productions şi distribut de Columbia Pictures şi Ro Image Film Distribution (pentru România).

/em

The Girl with the Dragon Tattoo este prima parte dintre cele trei ale seriei si pune pe film intamplari din Suedia, acolo unde un jurnalist cu notorietate este gasit vinovat pe nedrept intr-un proces de calomnie. Ce se intampla mai departe este, oricat de clisec suna, desprins din romanele politiste.

Am citit cartile pe nerasuflate, iar cand suedezii au hotarat sa puna pe film cele trei romane, eu si probabil toti ceilalalti fani Millenium s-au grabit sa le vada. Nu ne-au dezamagit, s-a respectat cam tot ce scria in ele, dar cand americanii au anuntat un remake, eu unul am fost sceptic. Ma gandeam ca filmul va deveni mult prea comercial, cu detalii umflate cu pompa numai pentru a da bine la Hollywood.

Ei bine n-a fost asa. Am ramas placut impresionat, bugetul de zece ori mai mare ca al filmului suedez a fost folosit cu cap, iar ce-a iesit este o capodopera. Regizorul David Fincher si-a respectat reputatia castigata odata cu Fight Club, The Curious Case of Benjamin Button sau The Social Network si a reusit sa ma faca sa stau atent aproape trei ore, desi stiam pe de rost ce urmeaza sa se intample. Daniel Craig face pereche buna cu Rooney Mara, actrita care a trebuit sa treaca prin ore intregi de machiaj pentru a intra in pielea rockeritei goth Lisbeth Salander.

Nu ratati prima parte a trilogiei. Va avertizez, sunt sanse sa vreti sa cititi cartile odata cu aceasta descoperire.

]]> http://www.cerecomand.ro/divertisment/film-the-girl-with-the-dragon-tattoo/feed/ 3 http://www.cerecomand.ro/divertisment/mission-impossible-4-ghost-protocol/ http://www.cerecomand.ro/divertisment/mission-impossible-4-ghost-protocol/#comments Fri, 16 Dec 2011 14:03:40 +0000 Toma Nicolau http://www.cerecomand.ro/?p=13806 Să plecăm de la bun început cu următoarea premisă: Nu există filme de acțiune reușite care nu exagerează. Fără câteva situații pe viață și pe moarte n-am mai da banii pe bilete. Ne-ar plictisi orice acțiune, iar popcornul n-ar mai fi digerabil.

Tom Cruise s-a gândit să deschidă și să închidă circuitul banilor acestei producții singur-singurel, așa că s-a trecut pe lista producătorilor. Un fel de Sergiu Nicolaescu, mai puțin partea regizorală. O mare parte din cei 140 de milioane de dolari folosiți pentru realizarea Mission Impossible 4 îi aparțin, asta însemnând că și o mare parte din încasări tot la el vor ajunge.

Vor fi încasări, fiți fără grijă, pentru că acest blockbuster are cu ce. 114 minute pline de acțiune de calitate, de exagerări (ca să nu ni se pară că ce face el poate face oricine) și de situații pe muchie de cuțit.

Budapesta, Moscova, Dubai, India, Statele Unite, o lista impresionantă de platouri de filmare, două actrițe jaw-dropping (Paula Patton – o brunetă bună și Lea Seydoux – o blondă rea), un prototip de BMW cu care Ethan Hunt se plimbă tăind colțuri pe străzi înguste plus câteva efecte speciale cu care americanii au un freudian slip de excepție: căderea Kremlinului.

Salut și prezența lui Michael Nyqvist în rolul răufăcătorului. Suedezul a intrat în atenția Hollwood-ului după ce a jucat rolul principal în trilogia Millenium a lui Stieg Larsson, iar prezența în Mission Impossible 4 este probabil cel mai important rol al său de până acum.

În concluzie, anul se termină with a blast, cu un blockbuster ca la carte. Mergeți să vedeți că Tom Cruise se ține bine de tot și-l face pe Bruce Willis (sau pe oricare alt actor greu de ucis) uitat.

Filmul este regizat de Carter Smith dupa un scenariu de Scott B. Smith si are ca actori principali pe: Jonathan Tucker (in film Jeff McIntire), Jena Malone (in film Amy), Laura Ramsey (Stacy), Shawn Ashmore (Eric), Joe Anderson (Mathias), s.a.

Cu totii stim diverse povesti si superstitii in ceea ce priveste templele antice si blestemele care plutesc asupra lor, insa subiectul filmului “Ruinele” care este dat de o planta agatatoare carnivora cu flori rosii, vii, capabile sa imite sunete si voci, este extraordinar.

Filmul are la baza romanul scriitorului Scott Smith, roman dupa care s-a preluat titlu si prezinta povestea de groaza a unui grup de sase tineri care, aflati in vacanta in Mexic, din dorinta de a infrunta senzatii tari pleaca intr-o excursie pe un drum nemarcat in jungla din apropierea Cancunului.

Astfel, Jeff, Eric, Amy, Stacy, Mathias si Dimitri urmaresc o harta desenata schematic, lasata de Henrich, fratele disparut in conditii misterioase al lui Mathias, ajungand astfel la un sat mayas ai carui locuitori nu ii intampina cu placere si incearca sa-i forteze sa renunte la incercarea lor de a vizita ruinele blestemate.

Cei sase tineri nu renunta asa de usor la dorinta de adrenalina, astfel ca vor ajunge in cel mai urat vis al lor, vis din care cei mai multi nu se vor mai trezi niciodata. Acestia se vor confrunta cu un mediu natural ingrozitor cu plante agatatoare carnivore, capabile sa ii prinda in capcane de tot felul si care le imita perfect vocile. Cand acestia doresc sa plece, vor da de localnicii dusmanosi, care cred cu tarie in superstitii si considera ca turistii se fac vinovati de incalcarea unor legi traditionale.

Daca mai scapa cineva, nu pot sa va spun, insa va recomand sa urmariti filmul “The Ruins” si va indemn sa ganditi orice dorinta de adrenalina de cel putin doua ori, inainte de a lua o decizie radicala.

The Rum Diary (2011) este ecranizarea celui de-al doilea roman, omonim, a celui ce urma sa devină jurnalistul Gonzo. Se spune despre cărţile lui că sunt aproape imposibil de trecut pe film. Where the Buffalo Roam (1980) este un bun exemplu, fiind un eşec în adaptarea Fear and Loathing in Las Vegas. Dar, în 1998, Terry Gilliam împreună cu Johnny Depp, în rolul lui Thompson, reuşesc să facă un spectacol vizual fără precedent. E aproape imposibil să te lepezi de asta cand vezi The Rum Diary (2011).

Actiunea se petrece pe la sfarsitul anilor ’50, pe când Hunter S. Thompson înca mai avea păr pe cap, în San Juan, Puerto Rico. Thomson era pe atunci doar un tânăr, îmbrăcat la costum, care încerca să îşi găsească vocea, era liniştea dinaintea furtunii. Cu toate astea, te cam aştepti să vezi Fear and Loathing in San Juan. Probabil aşteptarea asta îţi cam taie din elan.

Filmat în San Juan, putem admira frumuseţile tropicale şi aici cred că trebuie menţionată neapărat prezenţa feminină, Amber Heard. Kemp, Johnny Depp, este un ziarist tânăr care se aventurează, sătul de New York, să scrie pentru The San Juan Star.

Este amuat pe alocuri şi mi-a plăcut că machiajul e făcut extrem de bine. Personajele au ochii roşii de la cât alcool au consumat şi Moburg parcă miroase prin ecran.

Johnny Depp îl interpretează foarte bine pe Hunter S. Thompson, că doar au fost prieteni destul de buni. Cred că din ’98 încoace cam acelaşi personaj atot joacă, mai ales Jack Sparrow care este un fel de Thompson cu corabie şi papagal pe umăr. Pe lângă Depp, mai e Giovanni Ribisi, un jurnalist beţivan pe nume Moburg, care face un rol excepţional, într-un fel cum nu am mai văzut pe cineva de câţiva ani încoace, poate doar pe Mickey Rourke. Ceva deosebit de restul personajelor din film, iese în evidenţă dar nu preia controlul.

Filmul nu mă face să iau repede cartea să vad ce o fi fost la bază, cum a făcut Fear and Loathing in Las Vegas (1998). Are mai multă personalitate decât multe alte filme care se dau acuma la cinema, dar nu îndeajuns. Este un fel de şpriţ, un rom şi cola. După cum a spus şi Wyatt Williams, într-un articol pentru Creative Loafing: “the movie version amounts to Thompson’s whole vision of journalism, glossed and made plain by Hollywood.”

The Rum Diary / Jurnalul Unui Iubitor de Rom (2011); 

Gen: Comedie | Dramă | Romance;  Durată: 120 minute;  Limba: Engleză;

Regizor: Bruce Robinson;

Cu: Johnny Depp, Aaron Eckhart, Amber Heard, Michael Rispoli, Richard Jenkins şi Giovanni Ribisi;

Producători: Johnny Depp, Graham King, Christi Dembrowski, Anthony Rhulen şi Robert Kravis;

Scenariu: Bruce Robinson după cartea “The Rum Diary” de Hunter S. Thompson;

Coloană sonoră: Christopher Young;

Director imagine: Dariusz Wolski;

Montaj: Carol Littleton;

O producţie GK Films şi Infinitum Nihil şi distribut de FilmDistrict şi MediaPro Distribution (pt. România).

Am plecat de acasă cu un gând, că am să văd un film deosebit, mai şi zicea pe afiş că e făcut de producătorii 300 (2006), şi anume Mark Canton şi Gianni Nunnari, şi mai văzusem şi trailerul unde se băteau unii într-un stil aşa artsy şi slowmo. Arăta ca 300 (2006), care mie îmi plăcuse mult tare că avea un stil anume, Zack Snyder, unde luptele arătau ca nimic ce mai văzusem până acum, puţin a Peckinpah, ajutat de toate sculele din post producţie pe care le poate avea un studio în ziua de azi şi parcă dădea şi puţin în poetic, naiv, aşa.

Cu toate că am tot încercat eu să îmi imaginez că nu este aşa, pentru mine Immortals (2011) arată ca o rudă bleagă a lui 300 (2006), din ăia care aduc chec la o întâlnire de familie. Luptele nu ţipă a monumental. Nici nu observi că e 3D. Nu aş vrea să am nici un moment din film printat pe o hârtie mare ca s-o pot lipi pe un perete în camera mea. Pe lângă astea mai sunt, pe ici pe colo, chestii care aduc a Lord of the Rings, când Theseus trage prima dată cu arcul cam seamănă cu Legolas în minele din Moria sau zidul mare, asediat, seamănă puţin cu cel dintre cele două turnuri.

Mickey Rourke e un badass cu crabul ăla pe cap ca Will.i.am cu o căciula de blană pe timpul verii. Freida Pinto, tipa cu ochii sclipitori din Slumdog Millionaire (2008), nu face mare impresie (chiar dacă zice câteva chestii în greacă veche) şi mi-a cam părut că nici musculosul Henry Cavill nu prea iese cu talentul în faţă.

Tarsem Singh este un tip care a făcut unul din cele mai impresionante filme, din punct de vedere vizual, pe care le-am văzut vreodată şi despre care Roger Ebert a zis “You might want to see for no other reason than because it exists. There will never be another like it.” Este vorba despre The Fall (2006), film în care un cascador îi spune unei fetiţe românce o poveste. Tot el mai este şi regizorul videoclipului “Losing My Religion” a, de curând, regretatului R.E.M.

După toate astea, a ajuns să facă banalitatea asta de Immortals (2011). Săracu, a făcut şi el un film pentru Hollywood ca să îl ştie lumea, şi să aibă bani să mai facă ce-o mai vrea el pe viitor, şi eu îi sar în cap acuma. După cum se pare, viitorul lui proiect, Mirror, Mirror (2012), arată potenţial şi sper că voi mai vedea un film de la domnul Singh care să mă bucure, pentru că ăsta miroase a banal, e slab în poveste şi e cam lipsit vlagă.

Immortals / Nemuritorii 3D: Războiul zeilor (2011);  Gen: Acţiune | Dramă | Fantasy;  Durată: 110 minute;  Limba: Engleză.

Regizor: Tarsem Singh;

Cu: Henry Cavill, Mickey Rourke, Freida Pinto, Stephen Dorff, Luke Evans, Isabel Lucas şi Kellan Lutz;

Producători: Mark Canton, Ryan Kavanaugh şi Gianni Nunnari;

Scenariu: Vlas Parlapanides şi Charley Parlapanides;

Coloană sonoră: Trevor Morris;

Director imagine: Brendan Galvin;

Montaj: Wyatt Jones şi Stuart Levy;

O producţie Imagine Entertainment şi Relativity Media şi distribut de Universal Pictures şi MediaPro Distribution (pt. România).

Povestesc astea pentru a explica puţin din contextul în care apare filmul Tower Heist (2011). Odată cu el au început vorbele despre revenirea lui Eddie Murphy la comedie, însă nu la atrocităţi ca Meet Dave (2008), Norbit (2007), Daddy Day Care (2003), The Adventures of Pluto Nash (2002) sau Dr. Dolittle 2 (2001), ci la din alea amuzante ca Beverly Hills Cop (1984) şi Saturday Night Live sau chiar Coming to America (1988), dar mai ales despre revenirea lui la stand up. Mai şi trebuia, până acum câteva zile, să fie gazda Oscarurilor.

Cu astea în minte, filmului i se pun în cârcă multe aşteptări. În distribuţie, pe lângă domnul Murphy, îi mai găsim şi pe Ben Stiller sau Casey Affleck (fratele lui Ben) dar avem şi deosebita plăcere de a-i revedea pe cei ce au devenit legende ca Ferris Bueller sau Captain Benjamin Franklin “Hawkeye” Pierce (care şi aici îşi joacă rolul foarte bine). Pe lângă ei mai sunt şi altii, Michael Peña (tipul care e gangster hispanic mai mereu), Téa Leoni (pe care aproape o uitasem de la Fun with Dick and Jane (2005)) sau preţioasa Gabourey Sidibe. Unde mai pui că filmul este în plan de vreo şase ani şi că Brett Ratner are nişte experienţă de pe vremea cand regiza Rush Hour (1998) sau pilotul de la Prison Break.

Filmul vorbeşte despre nişte oameni care lucrează la un hotel, The Tower. Angajaţii îşi investesc banii prin Alan Alda, el îi pierde, aşa că Ben Stiller face o echipă de intervenţie ca să îl jefuiască pe ăsta rău, ajutaţi de Eddie Murphy pe care îl adună de pe stradă. De aici lucrurile devin puţin amuzante dar mai mult ridicole.

În prima parte a filmului trebuie să cunoaştem personajele şi pentru că trebuie să simpatizăm mai târziu cu ele, nu putem să radem prea tare de la început de acestea. Mai departe, Casey Affleck are nişte replici amuzante, Ben Stiller e tot un fel de el din alte filme şi Eddie Murphy parcă dă puţină culoare (glumă neintenţionată) pe care, de altfel, toată lumea o aştepta. După ce ne pregătim să râdem, filmul se transformă într-unul puţin plauzibil despre un jaf absurd care uită să mai fie amuzant.

Cu toate astea, efectele speciale au părut destul de credibile, zic eu. Îi ajută şi bugetul serios de au ajuns să filmeze în New York în timpul Macy’s Thanksgiving Day parade sau că au avut la dispoziţie două replici la un Ferrari 250 GT Lusso ‘63 care ar fi aparţinut lui Steve McQueen, The King of Cool.

Într-un final filmul nu reuşeşte să confirme aşteptările dar nici nu dovedeşte să fie o comedie veritabilă sau măcar un Ocean’s Eleven (2001). Este un film OK din câteva puncte de vedere, mai ales al unor actori, dar, cred eu, că nu reuşeşte să fie mare lucru pentru că nu execută, ce să mai zic să termine, nimic cum trebuie. Sper să văd pe viitor filme mai bune şi cu Ben Stiller şi cu Alan Alda dar mai ales Hong Kong Phooey, un lung metraj după binecunoscuta serie omonimă, viitorul proiect a lui Eddie Murphy.

Tower Heist / JAF… LA TURNUL MARE (2011);  Gen: Acţiune | Comedie | Crime;  Durată: 104 minute;  Limba: Engleză.

Regizor: Brett Ratner;

Cu: Ben Stiller, Eddie Murphy, Casey Affleck, Alan Alda, Matthew Broderick, Téa Leoni, Michael Peña şi Gabourey Sidibe;

Producători: Brian Grazer, Eddie Murphy şi Kim Roth;

Scenariu: Ted Griffin şi Jeff Nathanson dupa o poveste de Bill Collage, Adam Cooper şi Ted Griffin;

Coloană sonoră: Christophe Beck;

Director imagine: Dante Spinotti;

Montaj: Mark Helfrich;

O producţie Imagine Entertainment şi Relativity Media şi distribut de Universal Pictures şi MediaPro Distribution (pt. România).

Long story short, este vorba despre o familie neobisnuita, caci hei – exista oare familii normale? Frank Gallagher este tatal a sase copii minunati, diferiti, care intra in bucluc, ies din el, plang, rad si ajung sa ia micul dejun impreuna in fiecare dimineata. Insa Frank nu este nici pe departe tatal model. Ci dimpotriva, acesta este un alcoolic de ultima speta, narcisist care cauzeaza extrem de multe probleme si uneori suferinta familei sale careia i-ar fi mult mai bine fara el. De aici si rasturnarile de situatia, imprevizibilul, umorul si ironia filmului.

Iar cei sase copii sunt genial de deliciosi, cu o personalitate foarte bina conturata. Fiona este fiica cea mai mare, ingerul pazitor al familiei, cea care are grija de toti, neobosita, firava, sensibila insa puternica. Lip Gallagher este super inteligentul familiei, Ian este fratele lui gay, Debbie si Carl sunt micii buclucasi creativi iar Liam este mezinul familiei.

Iar cireasa de pe tort este Steve (Justin Chatwin) – iubitul Fionei, care intra in peisaj inca de la primul episod si ii declara acesteia dragostea nebuna ce i-o poarta si nu se jeneaza sa o arate facand chiar pe mascariciul daca situatia o cere.

Shameless a primit recenzii foarte bune chiar dupa episodul pilot lansat in US, are un frumos 8.5 pe IMDB iar sezonul 2 este asteptat cu sufletul la gura pe 8 ianuarie.

Here’s a sneak preview! Enjoy :)

“Liceenii in 53 de ore si ceva” a fost regizat de Adrian Popovici si prezinta vietile mai multor tineri cu probleme binecunoscute timpului in care traim, si anume: droguri (etnobotanice), conflicte majore in familie, comportamentul idiot al copiilor de bani gata. Scenariul a fost scris de George Sovu, autorul indragitei serii Liceenii.

Ani de liceu cu emotii la romana… Scumpii ani de liceu!
Acele vremuri nu mai sunt, acele vremuri sunt apuse de mult! Asa ca trebuie sa aflam ce fac Liceenii zilelor noastre…

Hai sa intru putin in actiune: Alex (Cristian Popa) si Iulia (Ioana Blaj) tin mult la dragostea lor si doresc sa fie lasati in pace, insa, ca in orice film, colegii rai din clasa, Radu (Alexandru Potocean) si Gore (Andi Vasluianu) nu sunt multumiti de o viata linistita, ci au un bagaj incarcat cu multe violente, trafic de droguri si chiar o crima.

Ca in orice film bun, apare o pereche de politisti buni si una de politisti rai. Liceeni trebuie sa aiba si o diriginta (Lavinia Sandru), apare in scena si mama dezorientata (Diana Dumbrava), un maestru sensei (Claudiu Bleont)- care joaca extraordinar si o actiune al carei deznodamant are loc in (bineinteles)… 53 de ore si ceva!

Filmul are o multime de momente dramatice, momente comice, suspans dar si un final chiar neasteptat!

Nu vreau sa povestesc mai mult, doar va recomand sa mergeti la film si apoi ne intalnim aici pentru comentarii pro si contra!