Vizitand o buna parte din tara, acum pot recomanda si altora unde si ce sa vada, tinand cont de faptul ca traseul meu a fost foarte lung.

Primul obiectiv turistic care doresc sa il recomand este Manastirea Sihastria Putnei, situata in Putna, intr-un peisaj extraordinar. Aceasta manastirea este asa cum am spus in titlu, un vis.

Manastirea este destul de nou refacuta, ceea ce o face si mai interesanta, fiind plina de icoane de mare valoare, precum si o icoana “facatoare de minuni”.

Cand am intrat in Biserica, am observat la una din icoane (cu Maica Domnului si Pruncul) foarte multe bijuterii din aur si argint, si nu intelegeam de ce sunt acolo. Am fost si am intrebat un calugar si mi-a spus ca fiecare persoana care si-a pus o dorinta si i s-a indeplinit a venit cu un obiect al sau de pret si l-a pus la acea icoana; asadar, nu am putut rezista tentatiei si mi-am pus si eu o dorinta, iar daca mi se va indeplini o sa merg sa imi las si eu un obiect de valoare acolo.

Prima atestare documentara a acestei manastiri este din anul 1446, insa nordul Moldovei a fost ocupat de Imperiul Habsburgic, astfel ca abia dupa 1990 Sihastria Putnei reinvie. Din anul 2005 aceasta primeste statut de Manastire.
In aceasta Manastire gasiti acum racle care contin lemn din Sfanta Cruce si parte din mostele mai multor sfinti, precum: Sf. Ioan Botezatorul, Sf. Nicolae, Sf. Nectarie, Sf. Vasile, Grigorie si Ioan, si altii.

In curtea Manastirii veti gasi flori extraordinar de frumoase, asa cum rar poti vedea.
Totul este mirific, astfel ca va recomand un strop de liniste de la Manastirea Sihastria Putnei.

Prima “excapada” la mare a fost in statiunea Costinesti, in care (recunosc) nu mai fusesem decat o singura data, si atunci in trecere. Deci, nu stiam mare lucru despre Costinesti, doar ca e distractie, lume multa, tineri, etc.
Contrar asteptarilor mele, am ramas cu un gust tare amar, deoarece Costinesti nu este nici pe departe statiunea “visurilor mele”, ca sa nu mai vorbesc de o plaja groaznic de murdara.

A doua incercare a fost la Saturn (tot pentru prima oara) si am stat la un motel destul de aproape de plaja Adras (langa hotel Sirena), o plaja foarte frumos amenajata.

Chiar pot spune ca plaja mai sus mentionata arata asa cum ar trebui sa arate in toate statiunile litoralului, daca ne dorim sa ducem turismul romanesc la nivelul la care ar trebui sa fie.

In ambele cazuri am mers la mare cu micuta mea (de 1 an) si aici, la Saturn am putut sa o las linistita sa se joace in nisip si in apa; pe cand la Costinesti, jumatate de ora strangem gunoaie si mucuri de tigare si chiar dupa ce curatam, sapand putin in nisip ieseau alte gunoaie la suprafata.

Ei bine, pe plaja din Saturn, nici macar mucuri nu erau, cosuri de gunoi erau la fiece pas (nu aveai cum sa le ratezi), iar femeile ce curatau plaja mai ca imi luau gunoiul din mana.

In fiecare seara ma plimbam cu micuta mea pe faleza si vedeam cum strangeau toate gunoaiele si arau plaja, pentru ca dimineata sa arate impecabil.

De asemenea, preturile sunt mai mult decat acceptabile si plaja are tot ce iti poti dori: terase, umbrelute, sezlonguri, spatii de joaca pentru copii, etc.

Recomand tuturor sa mearga pe plaja Adras si pot spune ca merita promovata cu incredere.

… fiindcă mai întîi trebuie să vă povestesc, pe scurt, despre suferinţa mea legată de Muzeul Militar Naţional. Dacă îmi aduc bine aminte, prima oară am trecut prin faţa locaţiei actuale a muzeului prin 1993-1994, cînd eram venit în Bucuresti la un turneu de volei cu CSS-ul la care eram legitimat. Mi-au ramas în minte piesele de artilerie şi BMP-ul din faţa clădirii principale a muzeului, dar atunci nu am reuşit să îl vizitez din cauza programului şi a regimului cazon de care aveam parte. În ultima vreme, ajungînd din ce în ce mai des în Bucureşti, aproape de fiecare dată treceam şi pe lîngă muzeu, dar de fiecare dată îl ratam, uneori absolut magistral (îmi propuneam ca luni să ajung la muzeu, marţi aveam rezervare pentru întoarcere, doar că omiteam sa tin cont de faptul că luni muzeele sînt în general închise). Din fericire, după festivalul Sonisphere de la sfîrşitul lunii iunie, am avut rezervare pentru marţi la ora 14:30, aşa că am profitat din plin de prima parte a zilei pentru a ajunge la obiectivul mult-visat, Muzeul Militar Naţional “Regele Ferdinand I”.

În jur de ora 9 şi ceva, împreună cu un fost coleg din liceu, intrăm pe poarta muzeului. După întrebările de rigoare pentru a găsi corpul principal (nu că n-ar fi destul de evident care e acela, dar ceva indicatoare nu strică niciodată, iar întrebatul e gratis), intrăm. 5 lei noi biletul, vreo 25 taxa foto. Cum aveam doar telefonul la mine, iar aparatul foto era în geantă, care geantă era lăsată în Gara de Nord… vedeţi şi voi rezultatele. Ce mi-a plăcut a fost că am întrebat şi mi s-a răspuns că nu e nici o problemă dacă fac poze cu telefonul, nu trebuie plătită taxa foto. Pentru început, treaba-i bună, aşa că să trecem rapid în revistă colecţiile şi diverse alte lucruri care v-ar putea interesa, cum ar fi micile mari probleme întîmpinate pe parcursul vizitei noastre…

Seria de expoziţii permanente începe cu cea de istorie străveche, urmînd într-un mod absolut natural cele de istorie veche, medievală, modernă şi contemporană, o sală dedicată loviturii de stat din 1989 (ehem, “Sala Revoluţiei” se cheamă, şi voi reveni la ea în final cu o culme a ironiei), o expoziţie foarte interesantă de uniforme militare româneşti, cît şi tehnică militară din domeniul aviaţiei şi aeronauticii, artileriei, blindatelor, ca să nu mai vorbesc de colecţiile de armament medieval, modern şi contemporan, adevărate delicii pentru pasionaţi şi nu numai!

Făcînd o mică paranteză, trebuie să menţionez că o parte infimă din patrimoniul muzeului este expusă în mod curent, în jur de 6-7 procente, aşa că vizitarea lui periodică nu poate fi plictisitoare sub nici o formă, mai ales că durează jumătate de zi trecerea în revistă a tuturor zonelor accesibile într-un mod corespunzător (noi am stat vreo 4 ore şi ceva doar pentru că trebuia să mă duc să îmi prind autocarul…).

Ce nu ar trebui să rataţi sub nici o formă: piesele de artilerie şi blindatele din curte (colecţia respectivă include, pe lîngă multe altele, un Renault FT-17, un T-34/85, un Panzer III, cît şi tancuri contemporane, incluzînd un TR-85M1), pavilionul dedicat aviaţiei şi aeronauticii ce conţine un obiect unic – modulul de coborîre al navei Soyuz 40 (întrebare de cultură generală:Cine a revenit cu el din spaţiu?), dar şi o machetă la scara 1/1 a avionului lui Coandă… “e multe, dom’le, e multe!” aşa că ar fi bine să trageţi o fugă pe acolo cît de curînd!

Dacă ar fi să menţionez problemele întîlnite în timpul vizitei, trei mari şi late îmi vor rămîne în minte, şi anume alarmele, personalul, dar şi starea unor exponate, din păcate datorată vizitatorilor, în cele mai multe cazuri. Fiindcă nu e chiar puţin de scris în fiecare dintre aceste cazuri, să le luăm pe rînd…

Legat de alarme, e suficient să spun că, deşi eram la jumătate de metru de zona interzisă, alarma se declanşa, rezultînd invariabil în apariţia unei doamne şi un mic avertisment verbal. Toate bune şi frumoase, doar că zgomotul produs era un “buzz” atît de enervant, încît îţi cam piere cheful de vizitat muzeul după ce îl auzi de 2-3 ori.

Personalul? Ca să îmi citez “colegul de suferinţă”, pînă şi femeile de servici de la British Museum sînt mai bine îmbrăcate decît doamnele de la Muzeul Militar Naţional. Din păcate, nu e vorba de problema ultimei mode sau nu, ci de faptul că mi se pare o lipsă de respect să vii îmbrăcată la un aşa serviciu de parcă eşti la prăşit, unde mai adaugi că ai doi vizitatori care se plîng cu voce tare de lipsa oricărei informaţii la un anume exponat, totul întîmplîndu-se la 2-3 metri de tine, iar tu povesteşti la telefon de problemele cu datul copilului la liceu, rezultate de la capacitate şi altele similare…

Legat de starea deplorabilă a unor exponate (din fericire, cele problematice sînt în minoritate), cred că un singur exemplu e suficient, şi anume tancul Sherman din curte… mai exact faptul ca avem de-a face cu jumatate de carcasă, fără turelă. Nu, nu e o raritate, şi sînt sigur că s-ar putea face rost destul de uşor de unul întreg, sau poate chiar l-ar putea înlocui cu ceva mai modern de pe la “aliaţii noştri de nădejde” cum ar fi un Patton sau un Bradley. Am zis un singur exemplu, dar nu pot să nu aduc aminte şi de diverse panouri informative ce fuseseră smulse din diverse locuri unde publicul a putut să facă asta, plus informaţiile lipsă din mai multe zone (ne-am învîrtit în faţa unei diorame reprezentînd două cîmpuri de luptă de ne-am plictisit, încercînd să ne dăm seama ce reprezintă una dintre ele, cealaltă fiind trivială de-a dreptul).

Înainte de a încheia această recomandare, cred că ar fi bine să vă sugerez fix două resurse interesante legate de Muzeul Militar Naţional: o galerie Flickr din iulie 2010 (am observat că în curte deja au apărut cîteva piese ce nu erau în timpul vizitei mele, mai ales distrugătorul de tancuri TACAM R2) şi, evident, site-ul oficial (că tot s-au aruncat atîţia bani pe branduri de ţară, cred că maxim 10-15.000EUR ar putea să aducă site-ul muzeului în secolul în care trăim…), dar ar mai fix încă fix două lucruri de amintit…

După cum am menţionat la început, lunea muzeul e închis. Vizitarea se poate face în restul zilelor săptămînii, între orele 9 şi 17, dar eu vă recomand să ajungeţi cît mai devreme cu putinţă sau, dacă vă permiteţi din punct de vedere al timpului (costul intrării fiind absolut ridicol), să dedicaţi două zile explorării pe îndelete a obiectivului. De la Gara de Nord se ajunge la muzeu în maxim 15 minute pe jos, iar pentru o localizare clară pe hartă şi detalii privind diverse linii ale transportului de suprafaţă care ajung prin zonă, vă recomand această pagină.

În fine, să vă povestesc despre noua culme a culmilor, paradoxul primordial, ironia ironiilor şi coincidenţa coincidenţelor… Odată ajunşi în zona dedicată loviturii de… ehem, “Revolutiei din 1989″, trecem în revistă pe scurt exponatele (unele absolut dureroase, articole ce au aparţinut unora dintre cei cu aripile frînte în acea iarnă, şi de-ar fi ştiut pentru ce/cine mor…), ajungînd într-un final la un tricolor găurit cu mesaje scrise de cei ce au participat la evenimente de la un capăt la altul. După o privire de ansamblu, ochii îmi cad pe următorul mesaj anonim: “Vom trăi bine”…

Prima mea descindere în vechiul Byzantion a fost în toamna lui 2006, la sfârşitul unei excursii prin Turcia. Veneam cu autocarul dinspre podişul Anatoliei, pe excelentele autostrăzi aproape pustii ale Turciei. Am fost uimită de curăţenia care domneşte pe aici. Toaletele din parcări sunt absolut imaculate (deşi gratuite) şi la fiecare oprire vei vedea zeci de şoferi spălându-şi de zor maşinile. Am înţeles că în Turcia există o lege prin care şoferii care conduc maşini murdare sunt sancţionaţi şi, prin urmare, cot la cot, conducătorii de tiruri, autocare şi autoturisme îşi lustruiesc cu râvnă automobilele. De altfel, turcii sunt foarte curaţi, toaletele lor cu robinet de spălat în zonele intime după fiecare folosire a WC-ului stând mărturie. Pot să mai spun despre turci că mi s-au părut foarte cinstiţi în felul lor. În sensul că îţi vor cere fără să clipescă un preţ de 5 ori mai mare pe un obiect oarecare şi, dacă nu ştii să negociezi, vor încasa suma fără să clipească, dar pe străzile lor poţi bântui singur(ă) la orice oră fără cea mai mică teamă. Nu vor încerca să te păcălească la schimbul valutar sau la restul de la cumpărături, în schimb îţi vor vinde şi ultima gioarsă lăudând-o ca pe tezaurul Babilonului. Supărător mi s-a părut că nu ştiu prea bine engleză (deşi ştiu “Buna, ce faci?” în toate limbile Pământului şi detectează aproape fără greş ce limbă europeană vorbeşti). Dintr-un simţ tâmpit al politeţii, chiar dacă nu înţeleg ce spui, te aprobă zâmbitori şi afabili, ceea ce te poate băga în încurcături majore: recepţionerul de la hotel te asigură “Yes, Yes…” când îi ceri să te trezească la ora X, deşi n-are nici cea mai vagă idee la ce te referi şi, evident, n-o să facă nimic pentru a-ţi îndeplini cererea. Şoferul taxiului îţi va zâmbi cu gura până la urechi de parcă ar înţelege unde îi ceri să te ducă şi apoi te va plimba fără rost prin Istanbul, practic neştiind nici măcar aproximativ care este destinaţia solicitată. De aceea vă recomand să nu acceptaţi răspunsuri de tip “Yes, Yes!”, ci să îi cereţi interlocutorului să reproducă cererea voastră aşa încât să vă asiguraţi că a înţeles-o.

Dacă vreţi să faceţi cumpărături în Istanbul, vă stau la dispoziţie Marele Bazar, precum şi Bazarul de Mirodenii. În plus, pe străzile comerciale din zona Taksim vă aşteaptă nesfârşite tarabe cu fructe, legume, peşte şi fructe de mare, dulciuri tradiţionale, condimente şi o mie de alte chestii noi şi interesante. Nu peste tot se negociază şi, pe alocuri, negocierile sunt prea dure pentru a fi duse la capăt de către cineva care nu are mult sânge rece (turcii se vaietă că le mor copiii acasă de foame, că mâine îşi închid afacerea dacă vând aşa de ieftin, etc. ). Totul este de fapt un joc, o distracţie şi sunt chiar trişti dacă nu negociezi.

Pentru cei dornici să viziteze, să-şi îmbogăţească mintea şi spiritul, Istanbulul este un izvor aproape nesecat de muzee şi edificii. Am văzut pe îndelete Topkapi, care găzduieşte istoria Imperiului Otoman. Sunt strânse acolo arme, monede, vase, obiecte de îmbrăcăminte, bijuterii din toată perioada măririi otomane şi din toate pământurile stăpânite. Într-un colţ, parcă uitată, stă sabia lui Ştefan cel Mare, căreia turcii îi dau o mare importanţă, deşi nu recunosc. Muzeul este un palat imens, în care au trăit sultanii otomani cea mai mare parte a timpului, cu curţi interioare de o tulburătoare frumuseţe şi tihnă, cu săli nesfârşite, împodobite în stilul greu oriental.

Nu am vizitat Palatul Dolmabahce care expune luxul şi opulenţa Imperiului Otoman, dar văzându-l pe dinafară m-am convins că este o destinaţie obligatorie pentru următoarea mea vizită.

Muzeul Artelor Islamice, fostă reşedinţă de mari viziri, conţine obiecte de artă şi cult musulmane de valoare, lucrate cu mare meşteşug de meşteri turci şi nu numai. Este o destinaţie pe care nu trebuie să o rataţi la Istanbul, dacă sunteţi admiratorii ai artei medievale.

Biserica Sfânta Sofia, cea mai impresionantă construcţie făcută de mâna omului în care am păşit, vă va uimi fără tăgadă. Se spune că a fost construită în actuala formă pe la 537, după mai multe încercări nereuşite. Clădirea este absolut imensă, te face să te simţi mic şi neînsemnat, dar totodată mândru de forţa pe care o împrăştie zidurile ei. Numai gândul că a rezistat 1500 de ani într-o zonă expusă cutremurelor şi războaielor este suficient ca admiraţia mea pentru constructorii ei să fie de nezdruncinat. Biserica a fost transformată în moschee dupa 1453 (cucerirea Constantinopolului) şi frumoasele ei mozaicuri au fost şterse sau acoperite cu tencuială. În 1943, Kemal Atatürk a hotărât transformarea Sfintei Sofia în muzeu, păstrând adaosurile din vremea musulmană, dar ordonând descoperirea mozaicurilor de pe pereţi. Câteva fragmente, de o delicată frumuseţe, sunt vizibile în câteva zone ale bisericii.

Moscheea Albastră (Sultanahmet Camii), situată vis-a-vis, este o frumoasă construcţie musulmană cu 6 minarete inaugurată în 1617. Acolo am văzut o delicată mireasă turcoaică cu mâinile pictate tradiţional cu henna şi am privit o clipă, în tăcere, sute de turci aduşi la rugăciune de chemarea muezinului.

Sub Moschee este un bazar mic, dar foarte pitoresc, iar în spatele ei se găsesc câteva străduţe ciudate, cu case multicolore de lemn care expun diferite pancarde legate de conflictele interetnice din lumea musulmană. În dreapta Moscheei se mai poate vizita Hipodromul construit de Septimiu Sever pe care se ridică trei coloane falnice: obeliscul lui Tutmes, adus de Constantin cel Mare din Egipt, Coloana Şerpuită adusă din templul lui Apollo din Delphi şi o coloană de origine necunoscută adusă aici de Constantin al VII-lea. Pe hipodrom are loc, în perioada Ramadamului, un târg nocturn pe care vi-l recomand cu căldură, deşi puţini turişti îl frecventează. La târgul ăsta am mâncat kebab autentic, castane coapte şi m-am amestecat cu turci de toate vârstele printre tarabele negustorilor.

Dacă vreţi să vă plimbaţi prin Istanbul, vă atenţionez că dimineaţa la 8 oraşul este practic adormit. Doar în zona Pieţei Taksim, câţiva elevi se îndreaptă leneş spre şcoală. În restul zilei, însă, oraşul este un furnicar. Magazinele sunt deschise, afişând sute de produse îmbietoare direct pe trotuar, restaurantele îşi atrag clienţii expunând câte un castron cu fiecare fel de mâncare servit, toată lumea îşi laudă marfa şi te invită să nu-i ocoleşti. În zona Taksim există mai multe artere pietonale comerciale care pot fi vizitate şi de cei care doar se plimbă. Seara, după lăsarea întunericului, Istanbulul parcă înnebuneşte. Trotuarele sunt pline de vânzători care şi-au părăsit magazinele şi vând direct de pe jos orice, malurile Bosforului sunt înţesate de pescari cu undiţele lor, podul Galata este plin de lume ieşită să se plimbe. Nu rataţi peştele la grătar servit direct pe stradă pe Podul Galata, este foarte gustos şi proaspăt.

Suprinzător şi memorabil în Istanbul este amestecul de oameni diferiţi. Vezi pe stradă (şi mă refer strict la localnici) şcolăriţe cu codiţe şi şosete trei sferturi albe, turcoaice bătrâne, imense în hainele lor tradiţionale multicolore, oameni de afaceri în costume englezeşti din lâna cea mai fină, femei tinere acoperite cu văluri negre din cap până în picioare, turci mai bătrâni în şalvari largi, dar şi tineri îmbrăcaţi în haine de piele, fete cu fuste până sub fund, părul roz şi mulţi cercei. Nimeni nu judecă pe nimeni, aici diversitatea este apreciată şi respectată.

Sunt câţiva ani de-atunci. Şi totuşi, privind pozele pe care le-am făcut acolo (din care vă ofer şi vouă câteva) simt încă bucuria care mi-a umplut sufletul în acest loc pe care nu l-am simţit deloc românesc, dar care rămâne pentru mine destinaţia perfectă pentru încărcat bateriile.

Balcicul nu-i departe, poţi ajunge acolo ţinând-o tot spre sud de la Vama Veche, însoţind ţărmul mării pentru încă vreo 60 de kilometri. Drumul e bun, fără peripeţii (am fost cu autocarul). Oraşul nu e mare şi poate părea sărăcăcios. Este o mică localitate pescărească care, mai nou, trăieşte şi respiră în ritmul turiştilor români şi nemţi căutători de linişte. Terasele albe de calcar care îl înconjoară şi marea care îl îmbrăţişează blândă şi calmă formează un peisaj de o rară frumuseţe. Nici n-ai zice că eşti atât de aproape de litoralul românesc plat şi lipsit de pitoresc. Cerul e albastru şi curat, aerul lipsit de poluare şi n-ai să vezi nicăieri maşini supărate ambalându-şi motoarele pe plajă. Poate doar un mic pescar bulgar cu barca lui rudimentară, plutind liniştit în căutare de material pentru cină.

Restaurantele au preţuri mai mult decât decente pentru o mâncare bună, destul de diferită de cea românească, dar fără stridenţe exotice. Vă recomand să încercaţi peştele sub orice formă şi salatele (care în luna ianuarie, când am fost noi, aveau gust de roşii culese în august din grădina bunicii).

Nu ştiu dacă plaja este cea mai bună din lume (mi s-a părut pietroasă şi cu intrare abruptă în apă), dar în mod cert este minunată pentru plimbări nocturne şi romantice.
Marea atracţie a Bacicului este, desigur, Castelul Reginei Maria şi parcul său de 35 de hectare. Dacă atunci când spun Castel, vă imaginaţi o chestie imensă, veţi fi dezamăgiţi. Castelul în sine este o clădire cochetă, albă, aşezată în cel mai frumos loc al parcului, dar destul de simplă şi modestă. Prin tot parcul sunt împrăştiate încă câteva clădiri cu destinaţie precisă, o biserică şi un spaţiu de relaxare de tip Baha’i, o fântână, numeroase vestigii romane şi greceşti de valoare variabilă şi multe multe amenajări ingenioase (cascade, un labirint verde). Nu am văzut vestita colecţie de cactuşi (era protejată de îngheţ) şi nici crama (interesantă şi bogată după relatările altora).

Totuşi, vreau să vă avertizez: dacă staţiunea voastră preferată e Mamaia, dacă vă place agitaţia, comerţul, zgomotul şi mondenul, nu mergeţi la Balcic. Vă va plictisi de moarte.
Eu sper să mă întorc cât de curând acolo. Şi dacă vreodată am să am destui bani pentru o locuinţă de vacanţă, Balcicul este primul pe lista mea.

Lasă mașina acasă!!!!!
În tot centrul Budapestei, parcarea e cu plată; sistemul e destul de complicat, necesită multe monezi, iar în unele zone nu ai voie să stai mai mult de trei ore. În plus, parcările sunt administrate de firme private, care au o armată de controlori. Băieții (și fetele) sunt tot timpul la datorie, iar hobby-ul lor e să pună amenzi în geam, mai ales mașinilor străine – asta când nu le blochează roțile.

Nu rata “cârciumile în ruină”

Szimpla Kert, cel mai celebru bar-ruină din Budapesta

Tipice pentru Budapesta sunt Romkocsma (baruri-ruină). Acestea sunt făcute în clădiri părăginite și abandonate din centrul vechi. Acolo nu-s două scaune la fel, atmosfera este foarte boemă și non-conformistă, petrecerile ad-hoc sunt la ordinea zilei, iar chelnerii au un stil foarte personal de a-și mulțumi clienții-stăpâni. Merită o vizită pentru autenticitatea experienței, deși te poți declară norocos dacă pleci fără moloz pe țolul festiv.

Atenție mare pe Vaci utca
Celebra străduță turistică din Budapesta e o mare țeapă. Nu te opri la barurile de aici. Berea te va costa 1700 de forinți paharul, pe când oriunde altundeva în oraș nu sare de 700.

Și orice ai face, nu te crede Don Juan dacă o fată drăguță te invită să beți ceva. Schema e celebră aici: “combinatoarea” te duce la restaurantul ei “favorit”. Tu-ți comanzi prudent o bere, ea cere un cocktail care nu apare pe lista de prețuri. Apoi donșoara dispare și tu te pomenești cu factura: 2 euro berea, 500 de euro cocktail-ul. Dacă refuzi să plătești, doi unguri maaaaari rău au niște tehnici de persuasiune impresionante.

Cazare lângă metrou
Oriunde ai alege să te cazezi, ai grijă ca locul să fie aproape de metrou, cel mai bun prieten al turistului în Budapesta. Autobuzele, tramvaiele și troleibuzele sunt mai greu de “învățat”, uneori nu se anunță numele stațiilor, iar traseele se schimbă des.

Retes la Castel
Nu rata vizita la Castel, iar aici nu rata micul magazinaș de ștrudele (retes pe maghiara) aflat într-un gang vis-à-vis de biserica Sfântul Mathias. Nu ai mâncat niciodată o umplutură atât de delicioasă învelită în niște foițe de aluat cu grosimi nanometrice.

Shopping la Budapesta
Era când Budapesta era raiul shopping-ului a cam apus. Dacă vrei să dai o raită prin magazine, îți recomand West End, cel mai mare mall din Europa de Est (e lung cât o stație de metrou). Pentru aficionados, există Premier Outlet, în Biatorbágy, aproape de oraș. Accesul e cam greu fără mașină, existând totuși niște autobuze de la Etele tér, lângă gara Kelenfoldi (good luck getting there).

Vac înainte de Szentendre

Szentendre e un orășel medieval odinioară celebru pentru artiștii boemi, azi faimos pentru îngrămădeala de turiști. E frumos, nimic de zis, și e perfect dacă ajungi acolo cu vaporașul pe Dunăre. Dar eu îți recomand Vac, un burg liniștit unde timpul curge la fel de lent ca pe vremea imperiului Austro-Ungar. În plus, în piața centrală a orașului e o cofetărie unde se fac cele mai bune prăjituri din Ungaria.

Învățați câteva cuvinte ungurești
Köszönöm (chœsœnœm) – mulțumesc
Szia (sia) salut
baszd meg – f%#k you
nem beszélek magyarul (nem beselec moghiorul) – nu vorbesc maghiara
beszél angulol/romanul (besei angulol/romanul) vorbești engleză/română

Cunoaştem prea bine variantele standard de răspuns: plec în afara ţării, la noi la mare e urât, etc. Săptamâna acesta însă, am încercat să vedem ce ne recomandă vizitatorii noştri, cerându-le şi motivaţia, pentru a vă oferi nişte răspunsuri calde şi eficiente veşnicei întrebări: “Noi unde mergem în vara asta?”

Astfel, Dana Max ne spune:  “Hmmm… dat fiind faptul ca am o “buburuză” mică care va face pe 24 iulie 1 anisor, probabil că voi merge cu ea pe la mare şi la munte la noi în ţară, deoarece e dificil să mă aventurez prin ţări străine cu ea. La mare probabil la Venus că e mai linistit şi la munte îmi place mult la Tohanu Nou, e o zonă linistită lângă Bran.”

Hanul Dambu Morii se afla la aproximativ 3 km de Brasov (cand vii dinspre Bucuresti spre Brasov e un panou mare pe DN1 indicandu-ti sa virezi dreapta; dar si in sensul dinspre Brasov este semnalizat). Cand am ajuns la han, era o petrecere intr-unul din saloane, si distractia era in toi, insa pe noi muzica nu ne-a deranjat, dar just in case eu va sfatuiesc sa intrebati inainte  ca sa nu aveti surprize neplacute.

Eu imi faceam probleme ca fiind aprilie deja poate in camere nu va fi cald si o murim de frig si cand colo… era sauna! In sensul bun vreau sa spun. Pentru ca am intalnit destule locuri la munte la noi in Romania unde era caldura doar cateva ore cat sa se incalzeasca putin camera si in rest trebuia sa te descurci cu paturi si plapumi si ce aveai la indemana. Insa aici nu a fost cazul.

Camera arata in realitate mai bine decat in pozele de pe site, curata si spatioasa si cu iesire pe un balcon care era comun tuturor camerelor de la etajul 1.

Pe mine m-a bucurat si wireless-ul din camera care mergea foarte bine si a fost gratis (mentionez asta pentru ca in Sinaia de exemplu ni s-a cerut 7 ron/zi pentru wireless, bani pe care as fi preferat sa ii bage cumva in pretul camerei, decat sa stiu ca ii platesc separat pentru asa ceva).

Partea cea mai frumoasa a hanului mi se pare insa gradina, unde oamenii au amenajat un iaz (e deviat dintr-un parau care curge in imediata vecinatate). Exista si un spatiu de joaca pentru copii, loc de foc de tabara cu scaune in jurul sau si spatiu pentru gratar. De asemenea hanul dispune de o piscina (nu foarte mare, dar foarte adanca din cate am putut observa eu) si niste mese acoperite langa aceasta.

La etajul 1 era amenajata si o sala cu jocuri: ping-pong, biliard, darts, unde aveau acces toti clientii hanului.

Si oamenii mi s-au parut foarte amabili, de aceea le-am si scris in cartea de oaspeti ca le voi face o recomandare aici pe CeRecomand.ro

Sa spun insa si cateva minusuri:

• micul dejun nu s-a ridicat si el chiar la nivelul cazarii (in pretul camerei era inclus si micul dejun si aveai 3 variante din care puteai alege)
• o parte din curte arata ca un santier, pentru ca se extinde restaurantul. Banuiesc ca atunci cand se lucreaza e cam neplacut pentru ca e si zgomot, insa eu fiind acolo sambata noapte, respectiv duminica dimineata, nu am avut parte de asa ceva.

Hanul Dambu Morii e clasificat la 4 margarete si pretul unei camere duble este de 120 RON cu mic dejun inclus pentru 2 persoane. Mie se pare un pret rezonabil, avand in vedere conditiile oferite, comparativ cu multe alte locuri din Romania.

Si atasez si cateva poze facute chiar de mine:

Despre istoria acestuia nu o sa va povestesc eu, pentru asta exista atatea carti si mai ales Wikipedia.

Eu am fost acolo cam cu o luna in urma si era zapada inca.

Ca sa ajungeti in Mogosoaia iesiti din Bucuresti pe la Piata Chibrit si apoi mai raman de mers doar cativa km. Pentru Palat trebuie sa faceti stanga pe undeva de pe drumul principal, insa noi am intrebat niste localnici pentru ca nu am vazut nici un indicator.

Palatul in sine pe dinauntru nu e ceva sa te dea pe spate, insa lacul si gradina sunt superbe. Cand am mers noi a fost cam frig pentru ca batea vantul, insa cu siguranta o sa ma mai intorc cand va fi cu adevarat primavara.

Parcarea costa 4 lei pentru intreaga zi, iar intrarea in Palat era 4 lei/adult si 2 lei/elevi si studenti. Sper sa nu ma insel avand in vedere faptul ca a trecut o luna deja, insa oricum sumele erau modice.

Si acum va las doar cu niste poze:

Avand in vedere ca eu stau in Bucuresti, o sa incerc sa recomand cat mai multe excursii care pot fi facute intr-un weekend cu usurinta, sau chiar intr-o singura zi.

Pana acum v-am recomandat o plimbare la Castelul Iuliei Hasdeu. Astazi vreau sa va vorbesc despre Vulcanii Noroiosi si Manastirea Ciolanu din judetul Buzau.

Vulcanii Noroiosi

De la Bucuresti la Buzau sunt 110 km si daca mergeti cu masina aveti 2 variante: fie drumul prin Urziceni, fie cel prin Ploiesti care e ceva mai lung. Mi-e cam greu sa va recomand pe vreunul dintre ele ca fiind mai bun, pentru ca ambele erau pline de gropi.

De la Buzau la Berca, acolo unde se afla vulcanii mai sunt cam 30 km, iar din Berca pana la locatia propriu-zisa mai sunt 12 km. Spre deosebire de alte locuri din Romania, aici chiar am intalnit destule indicatoare, asa ca te poti descurca si fara GPS.

Noi am ajuns pe la 11 si ceva la vulcani ( care apropo, au si site) iar drumul pana acolo fusese atat de pustiu incat credeam ca l-am gresit. Nu il gresisem insa, ba chiar am vazut ca nici singuri nu eram pentru ca in parcare se mai aflau deja 4-5 masini .

Intrarea la Vulcanii Noroiosi costa 4 lei pentru adulti, 2 lei pentru studenti si 1 leu pentru copii, adica ce sa mai … o avere!

In primele 5-10 minute eu ma simteam ca in desert si nu imi venea sa cred ca ma aflu la noi in tara. Solul era atat de uscat si plin de crapaturi, incat aveai impresia ca acolo  nu mai plouase de ani de zile. Cei 2-3 mini vulcani bolboroseau in continuu, iar vantul batea foarte puternic si era teribil de rece.

Langa vulcani este si o pensiune cu restaurant, insa cum nu am incercat-o si nici nu am vazut pe cineva la masa, nu am cum sa v-o recomand.

De aici am plecat catre Magura, localitatea unde aflasem ca se gaseste Manastirea Ciolanu. Pe una din hartile rutiere de pe internet citisem ca distanta intre cele vulcani si manastire e de 12 km, insa noi am mers cel putin 25-30 km.

Manastirea Ciolanu

Eu nu pentru manastirea in sine am vrut sa merg ci pentru ca auzisem ca peisajele sunt foarte frumoase acolo. Cine mi-a spus insa asta, m-a mintit: peisajele sunt de-a dreptul superbe!

Drumul inspre manastire trecea printr-o padure unde am oprit si noi. Peste tot in jurul tau vedeai doar copaci goi si un covor de frunze, un tablou mai degraba tomnatic decat primavaratic. Daca opreai si motorul masinii si nu spuneai nimic, tot ceea ce puteai sa auzi era propria-ti respiratie, sunetul frunzelor sub picioarele tale si… ticaitul ceasului!

Am ajuns si la manastire unde iarasi am dat de o priveliste superba, astfel incat am petrecut vreo ora stand pe iarba printre toate sculpturile de piatra din jur, asta pentru ca in apropiere se afla o tabara de sculptura.

De aici am mers pana in Buzau, unde am fost in centru si in Parcul Crang. Nimic spectaculos insa.

Din Buzau, in drum spre Bucuresti ne-am oprit si la…

Sarata Monteoru

… localitatea care insa mie mi-a parut abandonata si incredibil de trista.

Am stat cateva minute in Parcul Dendrologic care parea scos dintr-un film cu familia Addams si am plecat spre Bucuresti.

Cel mai amuzant a fost  faptul ca prima borna indica 6 km pana la statiune, cea de-a doua 7 km, iar urmatoarele de 5 si 4 km se aflau la o distanta de numai 1 m una de alta, ceea ce pe mine m-a facut sa cred ca in judetul Buzau distantele au o semnificatie aparte.

Acum va las cu pozele, in cazul in care povestirile mele nu v-au convins.

]]> http://www.cerecomand.ro/cazare-destinatii-turistice/destinatii-turistice/plimbare-la-vulcanii-noroiosi/feed/ 7