Aventura de care a avut parte #taxiulCeRecomand prin Grecia a inclus si vizitarea manastirilor din muntii Meteora. Situate in mijlocul Greciei, pe valea Tesaliei, nu departe de Muntii Pindului, langa oraselul Kalambaka, ai parte de un drum cu peisaje incredibile, ce par ca sunt menite sa fie o initiere catre destinatie.

Nu am crezut niciodata ca o formatiune stancoasa de munte poate fi atat de frumoasa. Formele variate si neregulate alcatuiesc, paradoxal, un tot unitar ce sfideaza orice incercare a omului de a-l descrie.

Serpetinele iti ofera o senzatie incredibila prin faptul ca privesti direct abisul la doar cativa centimetri departare. In timp ce urci, incep sa se arate pe rand zidurile manastirlor, asezate in varful stancilor. Pe masura ce te apropii, simti desprinderea lumii de jos. Desi am fi vrut sa le vizitam pe fiecare in parte, ne-am oprit la Marea Meteora (sau Marele Meteora) – construita pe platoul celei mai inalte stanci, la o inaltime de 613 metri.

In momentul in care ai pasit in interiorul cladirii, nu simti istoria locului, nu privesti si incerci sa descoperi un obiectiv turistic. Simti doar chemarea, chemarea catre contemplare. Si intelegi de ce sihastrii au ales inca de la inceputul secolului IX acest loc pentru rugaciune. Nu iti vine sa crezi ca sunt locuri construite de mana omului, par a fi daruite si nascute din munte.

Marea Meteora – este cea mai mare cladire dintre cele prezente in complexul de manastiri. A fost ridicata la mijlocul secolului XIV dupa Hristos, iar apoi a fost restaurata si infrumutesata in anii 1483 si 1552. Cladirea in sine este muzeu – principalele puncte de interes fiind camera cu cranii, pivnita / crama pentru depozitarea alimentelor si a vinului, bucataria traditionala (pastrata cu exact acelesi specific ), terasa exterioara cu loc pentru rugaciune.

Biserica principala (Katholikon), poarta hramul Schimbarea la Fata si a fost ridicata in aceeasi perioada (mijlocul secolului XIV) si decorata in 1483 si 1552.

Complexul de manastiri de la Meteora contine sase cladiri: Marea Meteora, Sf. Nicolae Anapafsas, Sf. Stefan, Sf. Treime, Varlaam, Rusanu. Pana de curand (cateva decenii), accesul catre aceste manastiri se facea exclusiv pe scara de funie sau cu plasa trasa cu un sistem de scripeti. Este inutil sa argumentez mai departe de ce trebuie sa vizitati Meteora.

Este un loc incredibil, printre cele mai frumoase locuri din lume – si nu vorbesc doar din punct de vedere al peisajului.

Parcul este asezat pe partea stanga a drumului, pe o culme de deal, intre copaci care abia inflorisera.  Taxa de acces este de 1 euro, mai mult decat decent fata de modul in care parcul este amenajat si curatat. Prima atractie a fost hipnotizanta, la propriu – am  testat discurile optice si efectele lor vizuale. Am gasit acolo mai multe minunatii, printre care mentionez:  prisma, pendulul, sferele inerte, turbina cu apa – in care iti creai mica ta tornada (prind mecansimul intr-un mod naiv),  lentila – care amplifica lumina solara pana in punctul in care puteai sa aprinzi o hartie (stiti voi, cum era in desene cu lupa :P).  Ne-am minunat de reflectoarele parabolice, ceasul solar, compasul, telescopul  si pentaphonul.

Mi s-a parut absolut fascinant modul in care functioneaza reflectoarele parabolice. Daca citesti explicatia mecanismului, pare oarecum banal; dar cand l-am testat, eram cuprinsa de o emotie si nerabdare copilareasca. Pe scurt, reflectoarele parabolice  propaga sunetul sub forma unui val prin aer, sunet care se reflecta  pe suprafata a reflectorului parabolic. In timpul reflectiei, energia este colectata in centrul  reflectorului, de unde este propagata inapoi la sursa. In alte cuvinte, erau doua pietre parabolice pozitionate la o distanta de aproximativ 50 de metri. Daca sopteai in centrul uneia, cuvintele tale se auzeau la 50 de metri departare, in centrul pietrei opuse.

Este un sentiment greu de descris sa vezi ruinele scolii lui Aristotel, alaturi de transpunerile moderne ale minunatiilor mentionate mai sus. Vizitezi o bucata din istoria umanitatii, un loc in care una dintre cele mai luminate minti a contemplat si a creat. Daca mergeti in Grecia, nu ocoliti Parcul lui Aristotel; merita prin tot ce vedeti acolo, cat si calatoria catre acesta.

Prima oară am ajuns cu trenul din Germania. A doua oară, cu avionul de la Bucureşti. Am zburat cu vreo 250 de euro pe bilet. Prin comparaţie, oferta de acum a KLM-ului –  149 euro dus-întors, cu toate taxele incluse, este de nerefuzat.

La începutul anilor 2000, am dormit într-o cameră de hostel mixtă, cu vreo 40-50 de locuri, deasupra unui israelian chitit pe plăceri carnale (paturile erau suprapuse, o, voi amatori de interpretări licenţioase).

AICI REGINA E BANCNOTA DE 50 DE EURO!

În 2008 am ales un hotelaş cochet aproape de Cartierul Roşu, care mi-a cerut 100 de euro pe noaptea de odihnă. Din nou, ce găsiţi pe platforma booking.com a site-ului KLM.ro e foarte convenabil: 196 de euro pentru două persoane şi trei nopţi e foarte bine pentru Amsterdam.

Nu o să mă apuc acum să ridic ode canalelor din oraş, Cartierului Roşu sau Muzeului Van Gogh. Cine află de ele de aici sigur tocmai a evadat din jungla amazoniană. O să vă recomand însă nişte lucruri descoperite pe pielea mea, unele potrivite pentru cei de 20 şi, altele pentru cei de 30 şi.

În adolescenţă, după ce ai terminat al 50-lea tur al Cartierului Roşu, rezervă-ţi un asfinţit de soare pe care să-l petreci în Vondel Park.

PARTY ÎN VONDEL PARK

Tupilează-ţi două doze de Amstel în buzunare şi alătură-te găştilor zgomotoase de turişti şi studenţi care se „chillează” pe iarbă. Dacă ai noroc, o să scoată unul o chitară sau un boom box şi o să te pomeneşti în mijlocul unei petreceri ad hoc la care poliţia întoarce capul.

După 30 de ani, odată ce ai reuşit să ieşi întreg din aglomeraţia de la Muzeul Van Gogh, prinde un loc la turul fabricii de diamante aflate vis-a-vis de Muzeul Regal. După aceea, aruncă departe ghidul şi harta şi explorează pe jos străduţele oraşului până ameţeşti de atâta uitat la clădiri magnifice.

UNUL DINTRE MIILE DE PĂLĂŢELE

Da. Amsterdamul este unul dintre cele mai fascinante locuri din lume. Pentru a te bucura de el, important e să nu pleci hotărât să faci ceva anume. Lasă-te dus de inspiraţia de moment, intră pe străduţa de jumate de metru lăţime care nu promite nimic, bagă-ţi nasul într-un micuţ magazin de brânzeturi şi trage-ţi sufletul într-un băruleţ de lemn afumat cu un pahar de oude jenever.

Vizitand o buna parte din tara, acum pot recomanda si altora unde si ce sa vada, tinand cont de faptul ca traseul meu a fost foarte lung.

Primul obiectiv turistic care doresc sa il recomand este Manastirea Sihastria Putnei, situata in Putna, intr-un peisaj extraordinar. Aceasta manastirea este asa cum am spus in titlu, un vis.

Manastirea este destul de nou refacuta, ceea ce o face si mai interesanta, fiind plina de icoane de mare valoare, precum si o icoana “facatoare de minuni”.

Cand am intrat in Biserica, am observat la una din icoane (cu Maica Domnului si Pruncul) foarte multe bijuterii din aur si argint, si nu intelegeam de ce sunt acolo. Am fost si am intrebat un calugar si mi-a spus ca fiecare persoana care si-a pus o dorinta si i s-a indeplinit a venit cu un obiect al sau de pret si l-a pus la acea icoana; asadar, nu am putut rezista tentatiei si mi-am pus si eu o dorinta, iar daca mi se va indeplini o sa merg sa imi las si eu un obiect de valoare acolo.

Prima atestare documentara a acestei manastiri este din anul 1446, insa nordul Moldovei a fost ocupat de Imperiul Habsburgic, astfel ca abia dupa 1990 Sihastria Putnei reinvie. Din anul 2005 aceasta primeste statut de Manastire.
In aceasta Manastire gasiti acum racle care contin lemn din Sfanta Cruce si parte din mostele mai multor sfinti, precum: Sf. Ioan Botezatorul, Sf. Nicolae, Sf. Nectarie, Sf. Vasile, Grigorie si Ioan, si altii.

In curtea Manastirii veti gasi flori extraordinar de frumoase, asa cum rar poti vedea.
Totul este mirific, astfel ca va recomand un strop de liniste de la Manastirea Sihastria Putnei.

Prima “excapada” la mare a fost in statiunea Costinesti, in care (recunosc) nu mai fusesem decat o singura data, si atunci in trecere. Deci, nu stiam mare lucru despre Costinesti, doar ca e distractie, lume multa, tineri, etc.
Contrar asteptarilor mele, am ramas cu un gust tare amar, deoarece Costinesti nu este nici pe departe statiunea “visurilor mele”, ca sa nu mai vorbesc de o plaja groaznic de murdara.

A doua incercare a fost la Saturn (tot pentru prima oara) si am stat la un motel destul de aproape de plaja Adras (langa hotel Sirena), o plaja foarte frumos amenajata.

Chiar pot spune ca plaja mai sus mentionata arata asa cum ar trebui sa arate in toate statiunile litoralului, daca ne dorim sa ducem turismul romanesc la nivelul la care ar trebui sa fie.

In ambele cazuri am mers la mare cu micuta mea (de 1 an) si aici, la Saturn am putut sa o las linistita sa se joace in nisip si in apa; pe cand la Costinesti, jumatate de ora strangem gunoaie si mucuri de tigare si chiar dupa ce curatam, sapand putin in nisip ieseau alte gunoaie la suprafata.

Ei bine, pe plaja din Saturn, nici macar mucuri nu erau, cosuri de gunoi erau la fiece pas (nu aveai cum sa le ratezi), iar femeile ce curatau plaja mai ca imi luau gunoiul din mana.

In fiecare seara ma plimbam cu micuta mea pe faleza si vedeam cum strangeau toate gunoaiele si arau plaja, pentru ca dimineata sa arate impecabil.

De asemenea, preturile sunt mai mult decat acceptabile si plaja are tot ce iti poti dori: terase, umbrelute, sezlonguri, spatii de joaca pentru copii, etc.

Recomand tuturor sa mearga pe plaja Adras si pot spune ca merita promovata cu incredere.

… fiindcă mai întîi trebuie să vă povestesc, pe scurt, despre suferinţa mea legată de Muzeul Militar Naţional. Dacă îmi aduc bine aminte, prima oară am trecut prin faţa locaţiei actuale a muzeului prin 1993-1994, cînd eram venit în Bucuresti la un turneu de volei cu CSS-ul la care eram legitimat. Mi-au ramas în minte piesele de artilerie şi BMP-ul din faţa clădirii principale a muzeului, dar atunci nu am reuşit să îl vizitez din cauza programului şi a regimului cazon de care aveam parte. În ultima vreme, ajungînd din ce în ce mai des în Bucureşti, aproape de fiecare dată treceam şi pe lîngă muzeu, dar de fiecare dată îl ratam, uneori absolut magistral (îmi propuneam ca luni să ajung la muzeu, marţi aveam rezervare pentru întoarcere, doar că omiteam sa tin cont de faptul că luni muzeele sînt în general închise). Din fericire, după festivalul Sonisphere de la sfîrşitul lunii iunie, am avut rezervare pentru marţi la ora 14:30, aşa că am profitat din plin de prima parte a zilei pentru a ajunge la obiectivul mult-visat, Muzeul Militar Naţional “Regele Ferdinand I”.

În jur de ora 9 şi ceva, împreună cu un fost coleg din liceu, intrăm pe poarta muzeului. După întrebările de rigoare pentru a găsi corpul principal (nu că n-ar fi destul de evident care e acela, dar ceva indicatoare nu strică niciodată, iar întrebatul e gratis), intrăm. 5 lei noi biletul, vreo 25 taxa foto. Cum aveam doar telefonul la mine, iar aparatul foto era în geantă, care geantă era lăsată în Gara de Nord… vedeţi şi voi rezultatele. Ce mi-a plăcut a fost că am întrebat şi mi s-a răspuns că nu e nici o problemă dacă fac poze cu telefonul, nu trebuie plătită taxa foto. Pentru început, treaba-i bună, aşa că să trecem rapid în revistă colecţiile şi diverse alte lucruri care v-ar putea interesa, cum ar fi micile mari probleme întîmpinate pe parcursul vizitei noastre…

Seria de expoziţii permanente începe cu cea de istorie străveche, urmînd într-un mod absolut natural cele de istorie veche, medievală, modernă şi contemporană, o sală dedicată loviturii de stat din 1989 (ehem, “Sala Revoluţiei” se cheamă, şi voi reveni la ea în final cu o culme a ironiei), o expoziţie foarte interesantă de uniforme militare româneşti, cît şi tehnică militară din domeniul aviaţiei şi aeronauticii, artileriei, blindatelor, ca să nu mai vorbesc de colecţiile de armament medieval, modern şi contemporan, adevărate delicii pentru pasionaţi şi nu numai!

Făcînd o mică paranteză, trebuie să menţionez că o parte infimă din patrimoniul muzeului este expusă în mod curent, în jur de 6-7 procente, aşa că vizitarea lui periodică nu poate fi plictisitoare sub nici o formă, mai ales că durează jumătate de zi trecerea în revistă a tuturor zonelor accesibile într-un mod corespunzător (noi am stat vreo 4 ore şi ceva doar pentru că trebuia să mă duc să îmi prind autocarul…).

Ce nu ar trebui să rataţi sub nici o formă: piesele de artilerie şi blindatele din curte (colecţia respectivă include, pe lîngă multe altele, un Renault FT-17, un T-34/85, un Panzer III, cît şi tancuri contemporane, incluzînd un TR-85M1), pavilionul dedicat aviaţiei şi aeronauticii ce conţine un obiect unic – modulul de coborîre al navei Soyuz 40 (întrebare de cultură generală:Cine a revenit cu el din spaţiu?), dar şi o machetă la scara 1/1 a avionului lui Coandă… “e multe, dom’le, e multe!” aşa că ar fi bine să trageţi o fugă pe acolo cît de curînd!

Dacă ar fi să menţionez problemele întîlnite în timpul vizitei, trei mari şi late îmi vor rămîne în minte, şi anume alarmele, personalul, dar şi starea unor exponate, din păcate datorată vizitatorilor, în cele mai multe cazuri. Fiindcă nu e chiar puţin de scris în fiecare dintre aceste cazuri, să le luăm pe rînd…

Legat de alarme, e suficient să spun că, deşi eram la jumătate de metru de zona interzisă, alarma se declanşa, rezultînd invariabil în apariţia unei doamne şi un mic avertisment verbal. Toate bune şi frumoase, doar că zgomotul produs era un “buzz” atît de enervant, încît îţi cam piere cheful de vizitat muzeul după ce îl auzi de 2-3 ori.

Personalul? Ca să îmi citez “colegul de suferinţă”, pînă şi femeile de servici de la British Museum sînt mai bine îmbrăcate decît doamnele de la Muzeul Militar Naţional. Din păcate, nu e vorba de problema ultimei mode sau nu, ci de faptul că mi se pare o lipsă de respect să vii îmbrăcată la un aşa serviciu de parcă eşti la prăşit, unde mai adaugi că ai doi vizitatori care se plîng cu voce tare de lipsa oricărei informaţii la un anume exponat, totul întîmplîndu-se la 2-3 metri de tine, iar tu povesteşti la telefon de problemele cu datul copilului la liceu, rezultate de la capacitate şi altele similare…

Legat de starea deplorabilă a unor exponate (din fericire, cele problematice sînt în minoritate), cred că un singur exemplu e suficient, şi anume tancul Sherman din curte… mai exact faptul ca avem de-a face cu jumatate de carcasă, fără turelă. Nu, nu e o raritate, şi sînt sigur că s-ar putea face rost destul de uşor de unul întreg, sau poate chiar l-ar putea înlocui cu ceva mai modern de pe la “aliaţii noştri de nădejde” cum ar fi un Patton sau un Bradley. Am zis un singur exemplu, dar nu pot să nu aduc aminte şi de diverse panouri informative ce fuseseră smulse din diverse locuri unde publicul a putut să facă asta, plus informaţiile lipsă din mai multe zone (ne-am învîrtit în faţa unei diorame reprezentînd două cîmpuri de luptă de ne-am plictisit, încercînd să ne dăm seama ce reprezintă una dintre ele, cealaltă fiind trivială de-a dreptul).

Înainte de a încheia această recomandare, cred că ar fi bine să vă sugerez fix două resurse interesante legate de Muzeul Militar Naţional: o galerie Flickr din iulie 2010 (am observat că în curte deja au apărut cîteva piese ce nu erau în timpul vizitei mele, mai ales distrugătorul de tancuri TACAM R2) şi, evident, site-ul oficial (că tot s-au aruncat atîţia bani pe branduri de ţară, cred că maxim 10-15.000EUR ar putea să aducă site-ul muzeului în secolul în care trăim…), dar ar mai fix încă fix două lucruri de amintit…

După cum am menţionat la început, lunea muzeul e închis. Vizitarea se poate face în restul zilelor săptămînii, între orele 9 şi 17, dar eu vă recomand să ajungeţi cît mai devreme cu putinţă sau, dacă vă permiteţi din punct de vedere al timpului (costul intrării fiind absolut ridicol), să dedicaţi două zile explorării pe îndelete a obiectivului. De la Gara de Nord se ajunge la muzeu în maxim 15 minute pe jos, iar pentru o localizare clară pe hartă şi detalii privind diverse linii ale transportului de suprafaţă care ajung prin zonă, vă recomand această pagină.

În fine, să vă povestesc despre noua culme a culmilor, paradoxul primordial, ironia ironiilor şi coincidenţa coincidenţelor… Odată ajunşi în zona dedicată loviturii de… ehem, “Revolutiei din 1989″, trecem în revistă pe scurt exponatele (unele absolut dureroase, articole ce au aparţinut unora dintre cei cu aripile frînte în acea iarnă, şi de-ar fi ştiut pentru ce/cine mor…), ajungînd într-un final la un tricolor găurit cu mesaje scrise de cei ce au participat la evenimente de la un capăt la altul. După o privire de ansamblu, ochii îmi cad pe următorul mesaj anonim: “Vom trăi bine”…

Prima mea descindere în vechiul Byzantion a fost în toamna lui 2006, la sfârşitul unei excursii prin Turcia. Veneam cu autocarul dinspre podişul Anatoliei, pe excelentele autostrăzi aproape pustii ale Turciei. Am fost uimită de curăţenia care domneşte pe aici. Toaletele din parcări sunt absolut imaculate (deşi gratuite) şi la fiecare oprire vei vedea zeci de şoferi spălându-şi de zor maşinile. Am înţeles că în Turcia există o lege prin care şoferii care conduc maşini murdare sunt sancţionaţi şi, prin urmare, cot la cot, conducătorii de tiruri, autocare şi autoturisme îşi lustruiesc cu râvnă automobilele. De altfel, turcii sunt foarte curaţi, toaletele lor cu robinet de spălat în zonele intime după fiecare folosire a WC-ului stând mărturie. Pot să mai spun despre turci că mi s-au părut foarte cinstiţi în felul lor. În sensul că îţi vor cere fără să clipescă un preţ de 5 ori mai mare pe un obiect oarecare şi, dacă nu ştii să negociezi, vor încasa suma fără să clipească, dar pe străzile lor poţi bântui singur(ă) la orice oră fără cea mai mică teamă. Nu vor încerca să te păcălească la schimbul valutar sau la restul de la cumpărături, în schimb îţi vor vinde şi ultima gioarsă lăudând-o ca pe tezaurul Babilonului. Supărător mi s-a părut că nu ştiu prea bine engleză (deşi ştiu “Buna, ce faci?” în toate limbile Pământului şi detectează aproape fără greş ce limbă europeană vorbeşti). Dintr-un simţ tâmpit al politeţii, chiar dacă nu înţeleg ce spui, te aprobă zâmbitori şi afabili, ceea ce te poate băga în încurcături majore: recepţionerul de la hotel te asigură “Yes, Yes…” când îi ceri să te trezească la ora X, deşi n-are nici cea mai vagă idee la ce te referi şi, evident, n-o să facă nimic pentru a-ţi îndeplini cererea. Şoferul taxiului îţi va zâmbi cu gura până la urechi de parcă ar înţelege unde îi ceri să te ducă şi apoi te va plimba fără rost prin Istanbul, practic neştiind nici măcar aproximativ care este destinaţia solicitată. De aceea vă recomand să nu acceptaţi răspunsuri de tip “Yes, Yes!”, ci să îi cereţi interlocutorului să reproducă cererea voastră aşa încât să vă asiguraţi că a înţeles-o.

Dacă vreţi să faceţi cumpărături în Istanbul, vă stau la dispoziţie Marele Bazar, precum şi Bazarul de Mirodenii. În plus, pe străzile comerciale din zona Taksim vă aşteaptă nesfârşite tarabe cu fructe, legume, peşte şi fructe de mare, dulciuri tradiţionale, condimente şi o mie de alte chestii noi şi interesante. Nu peste tot se negociază şi, pe alocuri, negocierile sunt prea dure pentru a fi duse la capăt de către cineva care nu are mult sânge rece (turcii se vaietă că le mor copiii acasă de foame, că mâine îşi închid afacerea dacă vând aşa de ieftin, etc. ). Totul este de fapt un joc, o distracţie şi sunt chiar trişti dacă nu negociezi.

Pentru cei dornici să viziteze, să-şi îmbogăţească mintea şi spiritul, Istanbulul este un izvor aproape nesecat de muzee şi edificii. Am văzut pe îndelete Topkapi, care găzduieşte istoria Imperiului Otoman. Sunt strânse acolo arme, monede, vase, obiecte de îmbrăcăminte, bijuterii din toată perioada măririi otomane şi din toate pământurile stăpânite. Într-un colţ, parcă uitată, stă sabia lui Ştefan cel Mare, căreia turcii îi dau o mare importanţă, deşi nu recunosc. Muzeul este un palat imens, în care au trăit sultanii otomani cea mai mare parte a timpului, cu curţi interioare de o tulburătoare frumuseţe şi tihnă, cu săli nesfârşite, împodobite în stilul greu oriental.

Nu am vizitat Palatul Dolmabahce care expune luxul şi opulenţa Imperiului Otoman, dar văzându-l pe dinafară m-am convins că este o destinaţie obligatorie pentru următoarea mea vizită.

Muzeul Artelor Islamice, fostă reşedinţă de mari viziri, conţine obiecte de artă şi cult musulmane de valoare, lucrate cu mare meşteşug de meşteri turci şi nu numai. Este o destinaţie pe care nu trebuie să o rataţi la Istanbul, dacă sunteţi admiratorii ai artei medievale.

Biserica Sfânta Sofia, cea mai impresionantă construcţie făcută de mâna omului în care am păşit, vă va uimi fără tăgadă. Se spune că a fost construită în actuala formă pe la 537, după mai multe încercări nereuşite. Clădirea este absolut imensă, te face să te simţi mic şi neînsemnat, dar totodată mândru de forţa pe care o împrăştie zidurile ei. Numai gândul că a rezistat 1500 de ani într-o zonă expusă cutremurelor şi războaielor este suficient ca admiraţia mea pentru constructorii ei să fie de nezdruncinat. Biserica a fost transformată în moschee dupa 1453 (cucerirea Constantinopolului) şi frumoasele ei mozaicuri au fost şterse sau acoperite cu tencuială. În 1943, Kemal Atatürk a hotărât transformarea Sfintei Sofia în muzeu, păstrând adaosurile din vremea musulmană, dar ordonând descoperirea mozaicurilor de pe pereţi. Câteva fragmente, de o delicată frumuseţe, sunt vizibile în câteva zone ale bisericii.

Moscheea Albastră (Sultanahmet Camii), situată vis-a-vis, este o frumoasă construcţie musulmană cu 6 minarete inaugurată în 1617. Acolo am văzut o delicată mireasă turcoaică cu mâinile pictate tradiţional cu henna şi am privit o clipă, în tăcere, sute de turci aduşi la rugăciune de chemarea muezinului.

Sub Moschee este un bazar mic, dar foarte pitoresc, iar în spatele ei se găsesc câteva străduţe ciudate, cu case multicolore de lemn care expun diferite pancarde legate de conflictele interetnice din lumea musulmană. În dreapta Moscheei se mai poate vizita Hipodromul construit de Septimiu Sever pe care se ridică trei coloane falnice: obeliscul lui Tutmes, adus de Constantin cel Mare din Egipt, Coloana Şerpuită adusă din templul lui Apollo din Delphi şi o coloană de origine necunoscută adusă aici de Constantin al VII-lea. Pe hipodrom are loc, în perioada Ramadamului, un târg nocturn pe care vi-l recomand cu căldură, deşi puţini turişti îl frecventează. La târgul ăsta am mâncat kebab autentic, castane coapte şi m-am amestecat cu turci de toate vârstele printre tarabele negustorilor.

Dacă vreţi să vă plimbaţi prin Istanbul, vă atenţionez că dimineaţa la 8 oraşul este practic adormit. Doar în zona Pieţei Taksim, câţiva elevi se îndreaptă leneş spre şcoală. În restul zilei, însă, oraşul este un furnicar. Magazinele sunt deschise, afişând sute de produse îmbietoare direct pe trotuar, restaurantele îşi atrag clienţii expunând câte un castron cu fiecare fel de mâncare servit, toată lumea îşi laudă marfa şi te invită să nu-i ocoleşti. În zona Taksim există mai multe artere pietonale comerciale care pot fi vizitate şi de cei care doar se plimbă. Seara, după lăsarea întunericului, Istanbulul parcă înnebuneşte. Trotuarele sunt pline de vânzători care şi-au părăsit magazinele şi vând direct de pe jos orice, malurile Bosforului sunt înţesate de pescari cu undiţele lor, podul Galata este plin de lume ieşită să se plimbe. Nu rataţi peştele la grătar servit direct pe stradă pe Podul Galata, este foarte gustos şi proaspăt.

Suprinzător şi memorabil în Istanbul este amestecul de oameni diferiţi. Vezi pe stradă (şi mă refer strict la localnici) şcolăriţe cu codiţe şi şosete trei sferturi albe, turcoaice bătrâne, imense în hainele lor tradiţionale multicolore, oameni de afaceri în costume englezeşti din lâna cea mai fină, femei tinere acoperite cu văluri negre din cap până în picioare, turci mai bătrâni în şalvari largi, dar şi tineri îmbrăcaţi în haine de piele, fete cu fuste până sub fund, părul roz şi mulţi cercei. Nimeni nu judecă pe nimeni, aici diversitatea este apreciată şi respectată.

Sunt câţiva ani de-atunci. Şi totuşi, privind pozele pe care le-am făcut acolo (din care vă ofer şi vouă câteva) simt încă bucuria care mi-a umplut sufletul în acest loc pe care nu l-am simţit deloc românesc, dar care rămâne pentru mine destinaţia perfectă pentru încărcat bateriile.

Balcicul nu-i departe, poţi ajunge acolo ţinând-o tot spre sud de la Vama Veche, însoţind ţărmul mării pentru încă vreo 60 de kilometri. Drumul e bun, fără peripeţii (am fost cu autocarul). Oraşul nu e mare şi poate părea sărăcăcios. Este o mică localitate pescărească care, mai nou, trăieşte şi respiră în ritmul turiştilor români şi nemţi căutători de linişte. Terasele albe de calcar care îl înconjoară şi marea care îl îmbrăţişează blândă şi calmă formează un peisaj de o rară frumuseţe. Nici n-ai zice că eşti atât de aproape de litoralul românesc plat şi lipsit de pitoresc. Cerul e albastru şi curat, aerul lipsit de poluare şi n-ai să vezi nicăieri maşini supărate ambalându-şi motoarele pe plajă. Poate doar un mic pescar bulgar cu barca lui rudimentară, plutind liniştit în căutare de material pentru cină.

Restaurantele au preţuri mai mult decât decente pentru o mâncare bună, destul de diferită de cea românească, dar fără stridenţe exotice. Vă recomand să încercaţi peştele sub orice formă şi salatele (care în luna ianuarie, când am fost noi, aveau gust de roşii culese în august din grădina bunicii).

Nu ştiu dacă plaja este cea mai bună din lume (mi s-a părut pietroasă şi cu intrare abruptă în apă), dar în mod cert este minunată pentru plimbări nocturne şi romantice.
Marea atracţie a Bacicului este, desigur, Castelul Reginei Maria şi parcul său de 35 de hectare. Dacă atunci când spun Castel, vă imaginaţi o chestie imensă, veţi fi dezamăgiţi. Castelul în sine este o clădire cochetă, albă, aşezată în cel mai frumos loc al parcului, dar destul de simplă şi modestă. Prin tot parcul sunt împrăştiate încă câteva clădiri cu destinaţie precisă, o biserică şi un spaţiu de relaxare de tip Baha’i, o fântână, numeroase vestigii romane şi greceşti de valoare variabilă şi multe multe amenajări ingenioase (cascade, un labirint verde). Nu am văzut vestita colecţie de cactuşi (era protejată de îngheţ) şi nici crama (interesantă şi bogată după relatările altora).

Totuşi, vreau să vă avertizez: dacă staţiunea voastră preferată e Mamaia, dacă vă place agitaţia, comerţul, zgomotul şi mondenul, nu mergeţi la Balcic. Vă va plictisi de moarte.
Eu sper să mă întorc cât de curând acolo. Şi dacă vreodată am să am destui bani pentru o locuinţă de vacanţă, Balcicul este primul pe lista mea.

Lasă mașina acasă!!!!!
În tot centrul Budapestei, parcarea e cu plată; sistemul e destul de complicat, necesită multe monezi, iar în unele zone nu ai voie să stai mai mult de trei ore. În plus, parcările sunt administrate de firme private, care au o armată de controlori. Băieții (și fetele) sunt tot timpul la datorie, iar hobby-ul lor e să pună amenzi în geam, mai ales mașinilor străine – asta când nu le blochează roțile.

Nu rata “cârciumile în ruină”

Szimpla Kert, cel mai celebru bar-ruină din Budapesta

Tipice pentru Budapesta sunt Romkocsma (baruri-ruină). Acestea sunt făcute în clădiri părăginite și abandonate din centrul vechi. Acolo nu-s două scaune la fel, atmosfera este foarte boemă și non-conformistă, petrecerile ad-hoc sunt la ordinea zilei, iar chelnerii au un stil foarte personal de a-și mulțumi clienții-stăpâni. Merită o vizită pentru autenticitatea experienței, deși te poți declară norocos dacă pleci fără moloz pe țolul festiv.

Atenție mare pe Vaci utca
Celebra străduță turistică din Budapesta e o mare țeapă. Nu te opri la barurile de aici. Berea te va costa 1700 de forinți paharul, pe când oriunde altundeva în oraș nu sare de 700.

Și orice ai face, nu te crede Don Juan dacă o fată drăguță te invită să beți ceva. Schema e celebră aici: “combinatoarea” te duce la restaurantul ei “favorit”. Tu-ți comanzi prudent o bere, ea cere un cocktail care nu apare pe lista de prețuri. Apoi donșoara dispare și tu te pomenești cu factura: 2 euro berea, 500 de euro cocktail-ul. Dacă refuzi să plătești, doi unguri maaaaari rău au niște tehnici de persuasiune impresionante.

Cazare lângă metrou
Oriunde ai alege să te cazezi, ai grijă ca locul să fie aproape de metrou, cel mai bun prieten al turistului în Budapesta. Autobuzele, tramvaiele și troleibuzele sunt mai greu de “învățat”, uneori nu se anunță numele stațiilor, iar traseele se schimbă des.

Retes la Castel
Nu rata vizita la Castel, iar aici nu rata micul magazinaș de ștrudele (retes pe maghiara) aflat într-un gang vis-à-vis de biserica Sfântul Mathias. Nu ai mâncat niciodată o umplutură atât de delicioasă învelită în niște foițe de aluat cu grosimi nanometrice.

Shopping la Budapesta
Era când Budapesta era raiul shopping-ului a cam apus. Dacă vrei să dai o raită prin magazine, îți recomand West End, cel mai mare mall din Europa de Est (e lung cât o stație de metrou). Pentru aficionados, există Premier Outlet, în Biatorbágy, aproape de oraș. Accesul e cam greu fără mașină, existând totuși niște autobuze de la Etele tér, lângă gara Kelenfoldi (good luck getting there).

Vac înainte de Szentendre

Szentendre e un orășel medieval odinioară celebru pentru artiștii boemi, azi faimos pentru îngrămădeala de turiști. E frumos, nimic de zis, și e perfect dacă ajungi acolo cu vaporașul pe Dunăre. Dar eu îți recomand Vac, un burg liniștit unde timpul curge la fel de lent ca pe vremea imperiului Austro-Ungar. În plus, în piața centrală a orașului e o cofetărie unde se fac cele mai bune prăjituri din Ungaria.

Învățați câteva cuvinte ungurești
Köszönöm (chœsœnœm) – mulțumesc
Szia (sia) salut
baszd meg – f%#k you
nem beszélek magyarul (nem beselec moghiorul) – nu vorbesc maghiara
beszél angulol/romanul (besei angulol/romanul) vorbești engleză/română