Acest articol este inscris in concursul de Craciun sponsorizat de okian.ro.

Laureat al premiului Nobel pentru Literaturã în 2003, John Maxwell Coetzee, nãscut la 9 februarie 1940 în Cape Town, debuteazã cu romanul “Duskland”(1974), urmat de “In the heart of the Country” şi “Aşteptându-i pe barbari”, care îi aduce James Tail Black Memorial Prize, precum şi consacrarea internaţionalã. Odatã cu aceastã consacrare la nivel mondial au început sã aparã pentru autorul sud-african numeroase distincţii precum Booker Prize(în 1983 şi 1999), Prix Femina Etranger (1983), Jerulasem Prize(1987), The Sunday Express Book Of The Year( în 1990, pentru “The Age of Iron) şi Irish Times International Fiction Prize, pentru “Maestrul din Petersburg”.

Publicatã în 1995 (apãrutã în Romania în 2008, la editura „Humanitas”, colecţia „Raftul Denisei”), „Maestrul din Petersburg” este, ca marea majoritate a cãrţilor lui Coetzee, un roman curajos, în primul rând datoritã faptului cã personajul principal este nimeni altul decât unul dintre cei mai mari scriitori ai lumii, Fiodor Mihailovici Dostoievski. Pornind de la un singur capitol din volumul “Demonii” (capitol la care editorul lui Dostoievski a preferat sã renunţe), ce relata relaţia dintre Nikolai Stavroghin şi Matrioşa, o adolescentã de 14 ani (ce apare ce personaj în romanul lui Coetzee), scriitorul realizeazã o operã valoroasã atât prin subiectul abordat, dar mai ales prin modul uluitor în care Coetzee exploreazã abisul uman, concretizat prin portretul unui Dostoievski falit, bolnav, dar mai ales dezumanizat şi deziluzionat. Vãzut de The Wall Street Jounal ca “un studiu extraordinar al misterelor întunecate ale creativitãţii, durerii şi relaţiei dintre taţi şi fii”, romanul preia marile teme dotoievskiene precum moartea, dragostea sau paricidul, însã filtrate printr-o sensibilitate modernã, tulburãtoare atât pentru eroi, cât şi pentru cititori.

Aparent prezentat ca un antierou, Dostoievski este de fapt un om zbuciumat de o teribilã dramã interioarã. Ca personaj, rusul nu poate fi încadrat într-o tipologie umanã strictã, deoarece este atât de complex încât stârneşte personajelor cãrţii sentimente contradictorii, reacţii şi opinii total diferite. Spre deosebire de celelalte romane ale lui Coetzee, “Maestrul din Petersburg” nu este un roman angajat social, ci un roman în care elementul psihologic este puternic dezvoltat, analiza psihologicã realizându-se din perspectiva unei societãţi ruseşti în prag de revoluţie, o societate a anilor 1860, dominatã de antiteze, compromisuri şi decãdere. Greu de încadrat într-un gen litarar(cartea se afltã la graniţa dintre ficţiune, biografie, eseu şi comentariu istoric), romanul debuteazã cu descrierea realistã a Rusiei acelor vremuri, realizând o atmosfera tipic ruseascã pe al cãrei fundal se va desfãşura drama unor existenţe sortite sã se intersecteze (în mod violent sau nu) tocmai pentru a se elucida, a se înţelege reciproc. Folosind monologul interior povestit (la fel ca Dostoievski), Coetzee creeazã un roman al cãrui punct de plecare este moartea lui Pavel, fiul vitreg al lui Dostoievski, moarte suspectã ce îi declanşeazã romancierului o adevãratã cãdere nervoasã. Întors din Dresda, protagonistul decide sã rãmânã în casa Annei Sergheievna, gazda bãiatului, pentru a cãuta adevãrul legat de moartea prematurã a lui Pavel, ce se presupune cã s-a sinucis. În încercarea sa de a elucida acest cumplit mister, Dostoievski gãseşte printre hârtiile fiului sãu o listã neagrã, ce certificã asocierea lui Pavel cu gruparea anarhistã Rãzbunarea Poporului, condusã de violentul Naciaev, chiar posibilul ucigaş.

Ideea centralã a romanului, idee dezvoltatã de la începutul pânã la sfârşitul cãrţii, este relaţia dintre tatã şi fiu, sub semnul vieţii şi al morţii. Pavel, ce devine o obsesie a protagonistului, este evocat, portretul sãu realizându-se in absentia , din perspectiva mai multor personaje (Anna, Matriona, Dostoivski), conturându-se imaginea unui tânãr retras, sensibil, însã obsedat de idea de a-şi înfrânge simbolic tatãl (Pavel concepe, într-o nuvelã gãsitã de tatãl sãu, chiar un posibil paricid). În jurnal, pe care protagonistul îl citeşte de mai multe ori, Pavel îşi descrie tatãl vitreg cã pe un om insensibil şi alcoolic, drama scriitorului pornind tocmai din aceasta imagine a sa, reflectatã în ochii bãiatului, cât şi din neputinţa de a ascoia imaginea fiului sãu grupãrii anarhiste condusã de Naciaev. În mod paradoxal, Dostoievski îl descoperã de-abia acum pe adevãratul Pavel, realizând cã relaţia lor este în mare parte o întrecere perpetuã, ce continuã chiar şi dincolo de moarte, mai puternicã, mai înverşunatã ca niciodatã.

Dacã Dostoiveski îşi salveazã personajele prin intermediul religiei, Coetzee nu vede în credinţã o împlinire a destinului actanţilor sãi. Deşi simbolurile creştine şi chiar cele precreştine apar dezvoltate în roman, relaţia dintre om şi divinitate este una de provocare, între muritor si Dumnezeire aflându-se Îngerul. În încercarea sa de a­-şi redescoperi eul pierdut, Dostoievski oscileazã permanent între bine şi rãu, forţe concretizate în imaginea lui Pavel(îngerul) şi a lui Naciaev(demonul). În mod paradoxal, romancierul este bântuit de imaginea demonului, cu care se identificã de multe ori. În acest context, protagonistul devine victimã a propriilor personaje, victimã a abisului ce încearcã sã-l descopere în fiecare om. Joacã destinul oare rolul estenţial în aceastã farsã a vieţii şi a morţii? Dacã l-am întreba pe Dostoivski-personajul, ar spune cã nu. De fapt, eroul are credinţa cã omul este mai presus de destin, de timp, de moarte, tocmai de aceea aceastã încercare disperatã de a-şi recãpãta fiul nu ţine seamã de vreo coordonatã umanã. Totul se petrece undeva în afarã graniţelor trupului, un rol esenţial jucându-l Erosul. Astfel, rusul încearcã sã-si descopere bãiatul prin intermediul senzualitaţii, ce se concretizeazã în Anna Sergheievna. Aceastã femeie devine imaterialã pentru erou, transformându-se într-o tensiune între el şi Pavel, pe fundalul unui joc uluitor al substituţiilor. Erosul tãrziu, edificator, nãscut între Anna şi scriitor creeazã un nou copil, un nou Pavel, un Pavel pur şi împãcat cu sine, ce îl face pe protagonist sã îşi reevalueze întreaga viaţã.

Va putea oare Dostoievski sã îl regãseascã pe vechiul Pavel, cel ce se identificã cu Naciaev pânã la sacrificiul de sine? Rãspunsul vine, şi de aceastã data, din vorbele Annei, ce ii spune eroului cã “Tu eşti casa lui”. Acceptând aceastã idee, eroul reuşeşte sã-şi asimilieze copilul pierdut, sã fie casa sa de dupã moarte. Poate cel mai apropiat personaj de cel dostoievskian, Naciaev este tipul omului abisal, fanatic, violent, dar întotdeauna ghidat de o fortã pe care nici el nu pare sã o înţeleagã pe deplin. Obsesia sa revoluţionarã (personajul afirma la un moment dat cã fiecare generaţie este o revoluţie în sine) îşi gãseşte adãpost în minţile multor tineri, chiar şi în al micuţei Matriona, copilã ce naşte în Dostoievki stãri confuze, vãzând în ea principiul feminin într-o primã instanţã.

În roman, adevãrul este întotdeauna relativ, datoritã planurilor narative ce se multiplicã permanent. Momentele de sondare a complexitãti umane alterneazã cu momentele de dedublare ale personajelor, creând o atmosferã densã, magneticã, ce introduce personajul într-o lume în care singura constantã este încercarea de a îndeplini un ideal suprem. În cãutarea acestui ideal, Dostoievski descoperã cã singura cale de a se purifica este arta. Astfel, a scrie devine sinonimul vindecãrii sufletului, fiind calea spre mântuire. Ca autor, protagonistul se redimensioneazã constant, se omoarã cu fiecare carte, se pierde pe sine într-un labirind în care nu se regãseşte decât prin scris. Arta devine deci calea de a-şi asimila copilul pierdut, calea de a se curãţa de pãcate într-o altã viaţã.

Puteam afirma cã „Maestrul din Petersburg” este un roman bine realizat, deşi Coetzee nu se poate ridica la profunzimea lui Dostoievski, el fiind doar un discipol al „maestrului”(poate de aici şi titlul cãrţii). Autorul nu reuşeşte însã sã-şi împlineascã eroul central, folosind în operã destule clişee literare(purificarea prin artã, conflictul între generaţii), lucru care nu ştirbeşte inteligenţa de care scriitorul dã dovadã în construcţia personajelor. Forţa epicã provine astfel din dimensiunea literarã a operei, cât şi din fascinaţia pe care Dostoievski o exercitã asupra cititorului. „Maestrul din Petersburg” rãmâne o carte de profunzime, cu un subiect interesant prin intermediul cãruia „omul din spatele operei” se dezvãluie, lipsit de secrete, unei umanitãţi prea grãbite pentru a întelege sacrificiul din spatele omului-artist.

Autor: Raluca Moraru