„Arta trebuie să ia prin surprindere realitatea”

A şti cât mai ai până la capăt e un privilegiu sau nu?
Din perspectiva morţii ai dreptul să descifrezi înţelesul suprem al propriei existenţe?
Acestea sunt întrebările la care Françoise Sagan răspunde în romanul său “Un chagrin de passage” – “Cînd durerile trec”. Romanul este cu atât mai special cu cât este printre ultimele sale opere, fiind publicat în 1994.

Matthieu este un bărbat care pare să aibă totul: fost jucător de rugby înalt de 1.92 şi bine făcut, domiciliul în Paris, soţie, amantă declarată, un birou de arhitectură cu o secretară îndrăgostită în secret de el, proiecte, un cerc de prieteni burghezi. Totul pare să stea la picioarele lui. Şi într-o zi totul se năruie. Totul se prăbuşeşte în el atunci cînd un hamster îmbrăcat în halat alb îi analizează radiografia şi-i spune că are un carcinom la plămâni. Şi că mai are şase luni.
În acea zi în care află îngrozitorul adevăr, Matthieu porneşte la volanul maşinii sale pe arterele Parisului, în căutarea propriei sale vieţi. Abia acum are ocazia să vadă cu câtă seriozitate şi-a dus traiul şi cu câtă însemnătate îl privesc cei din jur. Şi la final ajunge la concluzia că dintre toţi şi toate, singura fiinţă care l-a iubit în viaţa asta (în afară de părinţi) şi care ar fi dispusă oricând să-l îngrijească şi să-i ducă plosca, este Mathilde, o femeie cu care a avut o relaţie pasională, care l-a părăsit, care nu-l mai iubeşte şi pe care n-a mai văzut-o de zece ani. Abia acum, când este pus în faţa morţii, Matthieu îşi radiografiază propriul destin, încercând să-şi păstreze demnitatea.

Romanul aminteşte de “Doamna Dalloway” a Virginiei Woolf deoarece acţiunea se petrece într-o singură zi în care ni se pune pe tavă întreaga viaţă a acestui om, modul în care ceilalţi îl percep, pentru fiecare dintre ei Matthieu reprezentând cu totul altceva, dar şi gândurile acestui tînăr arhitect care se pregăteşte să moară.
Françoise Sagan apelează din nou la subtilitate şi ironie pe care le împleteşte cu sensibilitatea şi erotismul. Limbajul folosit de autoare este unul lipsit de pompozităţi, simplu, dar profund, reuşind să capteze emoţiile personajelor şi să transmită cititorului stările prin care aceştia trec. Ultimele 25 de pagini în special sunt cele mai intense. Cu fiecare pagină parcursă, cititorului i se fură câte puţin din răsuflare, totul culminând cu un final neaşteptat, care te izbeşte din plin şi te lasă cu gura căscată. Sau te revoltă.

“Când durerile trec” este cu siguranţă un roman care lasă urme. Urme şi întrebări la care fiecare dintre noi ar trebui să răspundă.

Mulţumiri, Andrei Scridon.