“Gøg og Gokke” în Danemarca, “Hol-jjug-i wa Dkung-ddung-I” în Coreea, “L-Ohxon u l-Irqiq” în Creta, “Xonapoe and Azsnoe” sau “Chondros Kai Lighnos” în Grecia, “Stan es Pan” în Ungaria, “De Dikke en de Dunne” în Olanda sau “El Tikhin Ouel Roufain” în Egipt. “Laurel and Hardy” peste tot în lume iar în România sunt cunoscuţi ca “Stan şi Bran”.

Big Business (1929) este pentru mine pur şi simplu o bijuterie a cinematografiei. Nu am mai râs aşa mult şi tare de foarte mult timp. Pentru mine sunt foarte rare comediile care mă fac să râd în hohote. Deşi este un scurt metraj, de două role (18 minute), este mai bun ca filmele lor de lung metraj. Se pare că magia densă, în concentraţii foarte mari, din filmele scurte a celor doi nu e aşa fermecătoare şi miraculoasă şi în filmele lor de lung metraj. Acolo interveneau probleme de poveste, personaje secundare, sub-ploturi şi uneori chiar love-interesturi ale personajelor secundare. Toate astea îţi cam taie cheful. Este un film mut, puţin cam târziu pentru ’29, dar asta nu contează cât de puţin.

Mimica facială a celor doi este de neegalat. Au mai fost cupluri de comici care au încercat să copieze ceea ce Laurel şi Hardy făceau aparent fără pic de efort, dar chair nu a mai reuşit nimeni în toată istoria cinematografiei. Pentru mine Abbott şi Costello sunt cu mult inferiori, abordând un gen de umor trivial şi bazat pe prostia personajelor, mai ales Costello. În schimb, Laurel şi Hardy sunt eleganţi, naivi şi mereu bine intenţionaţi. Umorul lor este atât de bine coregrafiat încât devine muzical. Cele mai mari râsete le obţin din simpla mimică facială, un gest atent, o privire, un zâmbet.

Laurel şi Hardy încearcă să vândă brazi de Crăciun în California. Doar despre asta este vorba şi este de ajuns. Vând brazii din uşă în uşă. Încearcă să convingă o doamnă dar nu reuşesc. Mai încearcă o casă şi nici acolo nu le merge. Ajung la uşa unui personaj înstărit, interpretat de unul din cei mai dragi parteneri a celor doi – James Finlayson. Acela este startul unei orgii a nebuniei, cum a fost numită de unii, Finlayson începe, pas cu pas, să le distrugă maşina şi Laurel şi Hardy încept să îi distrugă casa. Totul devine o nebunie şi un tărăboi fără precedent.

Nu se opresc când te-ai aştepta. De aceea e şi atât de amuzant, că tot continuă, tot distrug. Şi mai şi aşteaptă să vadă ce face celălalt. Personajele participă, împreună cu publicul, la această aşteptare. Totul într-un aparent mod naiv, ceea ce accentuează nivelul umorului. “Reciprocal Destruction” – tehnica aceasta au rafinat-o atât de mult Laurel şi Hardy încât a atins standarde artistice. Cred că mulţi dintre noi avem o slăbiciune pentru distrugeri, explozii sau comportament anarhic şi atunci când vedem aşa ceva, râdem.

Filmul poate avea şi valoare de documentar, arătând Los Angelesul la sfârşitul anilor ’20 şi felul în care locuiau oamenii ce aparţineau diferitelor clase sociale. Finlayson este mult mai bogat decât cei doi simpatici vânzători ambulanţi. Este lupta muncitorimii cu diversele obstacole ale inegalităţii sociale sau chiar cu forţele de ordine, ceea ce devenise trademark pentru studiourile Hal Roach sau Keystone. Legenda spune că pentru secvenţa cu James Finlayson, Hal Roach a cumpărat o casă special pentru filmări. El a întârziat în ziua în care s-a filmat şi cică Laurel şi Hardy au demolat casa unui vecin, nu cea care trebuia.

Filmul este produs de Hal Roach, producător a aproape 1200 de filme, cel responsabil pentru majoritatea succeselor cuplului Laurel şi Hardy. Este regizat de James W. Horne, ăla de a regizat mai târziu Way Out West (1937) (film în care e una din cele mai haioase şi bine orchestrate momente cu Laurel şi Hardy, atunci când dansează pe melodia “At the Ball, That’s All” cântată de The Avalon Boys) şi supervizat de Leo McCarey (care mai târziu regizează o capodoperă a fraţilor Marx, Duck Soup (1933)). Scenariul este semnat de H.M. Walker (care a scris şi The Music Box (1932), scurt metrajul care a adus un premiu Oscar lui Laurel şi Hardy) şi acelaşi Leo McCarey. Unul din cei mai importanţi factori creativi era chiar Stan Laurel, care obişnuia constant să vină cu idei sau să improvizeze astfel îmbunătăţind continuu scenariul şi povestea.

Lenny Bruce spunea într-un interviu despre Laurel şi Hardy: “Brilliant kind of thing, but visual kind of comedy. […] The relationship that Laurel and Hardy had was so delightful and such a hard thing to do. There, if you watch them and start to analyze, is a love between two men that never smacks of any homosexuality. It’s a delight, you really feel a sincere love there. They slept together in bed, but there was never anything lascivious or lewd, it was just a nice, simple, light thing. And also very ludicrous, Stan, and the other guy [Oliver] so pompous all the time with the “Will you stop that, stupid… I’ll ring the bell” and great takes to the camera, you go like […] just a completely waked out, you know, but cute and nice.”

Acest film este “The story of a man who turned the other cheek – And got punched in the nose”. (replica de început a filmului). Îl puteţi vedea pe trilulilu.

Big Business (1929); Gen: Scurt metraj | Comedie | Family; 

Durată: 18 minute; Limba: Enleză (mut).

Regie: James W. Horne şi Leo McCarey;

Cu: Stan Laurel, Oliver Hardy, James Finlayson, Charlie Hall, Retta Palmer, “Tiny” Sandford şi Lyle Tayo;

Producător: Hal Roach;

Scenariu: Leo McCarey şi H. M. Walker;

Director de imagine: George Stevens;

Editor: Richard C. Currier;

O producţie Metro-Goldwyn-Mayer.