Stiam ca o sa imi placa inca dinainte sa o deschid, insa nu aveam idee ca o sa imi placa atat de mult incat sa declar tare si raspicat, pentru prima data in viata: E cea mai buna carte pe care am citit-o.

Cu toate acestea, ma gandesc ca pe coperta unei carti precum cea despre care va povestesc eu acum, ar trebui sa existe un avertisment scris mare care sa spuna: “Atentie, aceasta carte iti poate schimba viata!”.

Nu are rost sa incep a face un rezumat al cartii, caci ceea ce farmeca cititorul sunt cuvintele imbinate cu maiestrie, in fraze rupte parca dintr-un cantec ce indeamna la visare. Satul Macondo, personaj de temelie al romanului alaturi de membrii familiei Buendia, pare desprins de lumea cunoscuta noua, la fel ca si locuitorii sai.

Generatiile care se succed de-a lungul unui veac presarat cu razboaie si momente de prosperitate,  urmeaza toate acelasi destin, un destin in fata caruia vointa omului pare a fi lipsita de putere.

Cum un cantec indragit spune  ca “Unde dragoste nu e, nimic nu e”, nici chiar acest “paradis al singuratatii impartasite” nu este lipsit de sentimentul primordial al iubirii, care este de fapt elementul central din toate romanele lui Marquez.

Cred ca mai mult decat in cazul altor carti, e un roman pe care fiecare trebuie sa il descopere singur, in felul si in ritmul sau. Cunosc cateva persoane care au inceput sa il citeasca si nu au reusit sa il termine, insa nu cunosc pe nimeni care sa il fi citit pana la capat, fara a se fi indragostit iremediabil de continutul sau.

Nu pot sa va spun mai multe, caci dincolo de fapte, important e ceea ce sta scris printre randuri, in intelesuri pe care fiecare trebuie sa le descrifreze la momentul potrivit, aidoma personajului din carte, aflat in cautarea unui adevar ce a iesit la iveala abia dupa “Un veac de singuratate”.